FYI.

This story is over 5 years old.

Știință și tehnologie

Cum ne afectează memoria lucrurile pe care le fotografiem?

Cu toţii urâm nenorociţii care fac poze cu mobilul la concerte, dar, de fapt, suntem cu toţii la fel de vinovaţi ca ei. Facem instinctiv poze şi nu ne mai uităm niciodată peste ele.
27 Ianuarie 2014, 12:37pm

Fă o poză, o să dureze mai mult! Vizitatorii de la Louvre se îngrămădesc la poze cu „Mona Lisa”. Poză via WikiMedia.

Întotdeauna am făcut o groază de poze, chiar și înainte să am opțiunea să car patru mii de poze în iPhone-ul din buzunar. Mă atrăgea ideea că o poză poate să creeze şi să transforme într-o amintire distanța din mine și lume. Pozele mele aveau să fie artefactele experienței mele, dovezi irefutabile și ireductibile de cum am văzut eu lumea la un anumit moment.

Încă mai păstrez justificația asta romanţată pentru un proces care a devenit de o persistență nesimţită în încercarea de a captura imaginea perfectă. Mă enervează din ce în ce mai rău obiceiurile enervante ale oamenilor care fac poze. Și poate n-are rost să mă încing așa tare când un concert e distrus de idioții care insistă să-și ridice telefoanele luminoase în fața mea ca să facă poze și videouri de căcat la care oricum n-or să se mai uite niciodată, dar nu pot să mă abțin.

Sunt scârbit de oamenii care fac poze de Instagram cu ouăle lor perfecte sau cei care postează poze cu dineuri plictisitoare pe Facebook. La muzee trimit priviri furioase către cei care sar de la tablou la sculptură la reclivă şi fac poză după poză fără să-și ia o clipă ochii de la ecranul LCD. Poate sună arogant, dar mi se pare lacom și inutil să faci atâtea poze (majoritatea și proaste) la care n-o să te mai uiți vreodată.

În ciuda revoltei mele, sunt și eu la fel de vinovat ca tine şi alţii. În muzee, dacă văd chestii care vreau să-mi rămână întipărite: picturi sinistre cu cranii sau o pictură lascivă de-a lui Balthus cu o fetiță care își ridica fustiță pentru o pisicuța sau vreun mini-Iisus medieval hidos, fac poze cu speranţa că actul și fotografia în sine or să-mi permită să revizitez ce am văzut odată. Nu e o chestie nouă să faci outsourcing în felu ăsta. De-a lungul istoriei, oamenii s-au bazat pe surse externe de tehnologie ca să suplementeze memoria. De la tabelele cuneiforme ,la Biblie, la picturile regale ale egiptenilor pe papirus, am găsit tot felul de modalități să conservăm experiența umană. Dar n-a fost niciodată mai ieftin și mai simplu ca acum , când poți să cumperi un hard minuscul de un tera cu mai puțin de 500 lei, în care poți să ascunzi mii de poze la nu te vei uita niciodată.

Cum se face că modul în care colecționăm și facem poze ne afectează memoria? Psihologii zic că avem un creier care absoarbe mult mai multă informație decât intenționăm să reținem, timp în care operează un soi de economisire de cogniție, ce funcționează ca un algoritm care ne zice ce e cel mai important să reținem. Oamenii de știință au documentat un „efect de uitare directată”, adică oamenii sunt înclinați să uite lucrurile care li s-a spus că nu sunt importante. Într-un studiu din 2011, cercetătorii au descoperit că efectul de uitare e instigat și de Internet. Oamenii care credeau că pot să găsească aceeași informație pe Google un click mai târziu nu mai tindeau să reținăinformația.

Deși am trăit cu impresia că actul fotografierii îmi îmbunătățea memoria în ce privește locuri, evenimente, fețe sau ocazii, se pare că tendința mea de a-mi scoate camera când vedeam ceva interesant ar putea să-mi saboteze abilitatea de a-mi ține minte viața. Într-un studiudin Psychological Memory din luna decembrie, cercetătoarea Linda Henkel de la Fairfield University sugerează că fotografia activează una din formele „efectului de uitare directată”. Experimentul ei demonstreză cum oamenii puși să facă poze lucrurilor specifice dintr-un muzeu, uitau mai repede ce au văzut dacă nu foloseau camera foto.

 „Când oamenii apasă butonul să facă o poză, practic își trimit un mesaj către creier prin care spun, camera va ține minte imaginea în locul meu” mi-a spus Henkel. S-a trecut peste acest „handicap vizual” când participanților din studiu li s-a cerut să fotografieze o bucată mai mică dintr-o operă de artă. Atunci oamenii rețineau atât partea pe care se focusau cât și imaginea de ansamblu şi demonstrau astfel că atenția specifică poate să ofere o observație aproape exactă a imaginii de ansamblu.

Poate că nu e nevoie să te concentrezi total ca să ții minte betiveala de luna trecută a unui prieten de-al unui prieten, dar e nașpa să trăiești știind că e posibil să nu-ți trăiesti viața la maxim pentru că încerci să o imortalizezi in tot timpul ăsta. Am vorbit cu Henkel despre memorie și uitare, ochiul minții vs. obiectivul și cum facutu de poze nu e la fel ca uitatu la poze.

VICE: Am citit despre efectul empiric, adică ideea că ținem minte lucruri pe care le facem mai mult decât lucrurile pe care le observăm. M-am gândit mereu la fotografie ca un mod de a te introduce într-o lume, mai degrabă decât o experiență pasivă, dar experimentul tău sugerează că fotografiatul este un act al minții, nu atât un act fizic.

Linda Henkel: Când am început să lucrez la experimentul ăsta, am crezut că fotografiatul de fapt sporește memoria. Actul de a face poze oferă un alt fel de nivel de activitate cerebrală. N-am inclus asta în articol, dar am analizat memoriile oamenilor pentru sursă, ca să văd în în câte din cazuri au ținut minte că au făcut poză când chiar au făcut-o și când își aminteau că s-au uitat la un obiect imediat după ce l-au văzut. În esență, cele două au fost ținute minte în mod egal, fără o diferență semnificativă. Așadar, abilitatea lor de a ține minte cum au experimentat obiectul nu a fost mai bună când au făcut poză decât când s-au uitat la ea. Când faci o poză nu săvârșești un act cu mult mai complex decât uitatul la realitate. Fotografiatul e la un pas de a te uita și asta nu e de ajuns să facă o diferență

În studiu ai scris că „obiectivul camerei nu trebuie confundat cu ochiul minţii”. Ce înseamnă asta?

Ce reconstituie creierul tău nu e același lucru cu ce fotografiezi. În primul meu experiment, oamenii fie doar se uitau la obiect, fie făceau o poză cu tot obiectul. Dar în cel de-al doilea experiment, am pus unii oameni să se uite la obiect și alții să folosească aparatul ca să mărească un detaliu specific al unui obiect (de exemplu, mâiniile unei statui sau cerul dintr-o pictură). Ai zice că cei care s-au focusat pe detaliu mărit or să țină mai bine minte, dar se pare că memoria lor era la fel de bună și pentru detaliile obiectului pe care n-au dat zoom. Aparatul ia un instantaneu al obiectului pe care sunt concentraţi ochii, dar creierul uman e mult mai flexibil decât o simplă mașinărie. În creier creezi o reprezentare mentală a întregului obiect. Te gândești la statuie ca la un tot, deși te uiți doar la o parte din ea și cu asta o să rămâi. Ce ține minte creierul clar nu e instantaneul pe care l-ai făcut cu camera foto.

Deci instantaneul devine o sinecdocă pentru obiectul în sine sau un soi de artificiu mnemonic vizual.

Exact. Iar dacă te uiți mai târziu la poze, o să ofere indicii care te fac să retrăiești experiența. Dar adevărul e că nu ne mai uităm la acele poze. Nu am inclus asta în studiu, dar nu le-am dat participanților oportunitatea să se uite la pozele pe care le făcuseră mai târziu. Dacă nu te uiți la pozele pe care le faci, nu poți să beneficiezi de amintirea vizuală. Așa cum dacă nu-ți verifici agenda, e posibil să nu-ți ții minte întâlnirile.

Dar e o mare diferență între inregistarea unei opere statice și a unui moment din experiență, care e în sine o capturare de detaliu a unui lucru de ansamblu.

Din acest studiu nu pot să trag concluzii decât despre cum ținem minte obiectele statice. Nu știu cum ar fi fost dacă ar fi fotografiat un eveniment mai complex. Am putea să tratăm obiectele sociale, cum ar fi oamenii, în mod diferit, la fel cum am putea trata evenimentele complexe, de scară mai largă, diferit. Nu sunt indeajunse studii care să analizeze la ce facem poze în viața de zi cu zi.

S-ar putea face un experiment în care să se analizeze dacă fotografierea îți poate îmbunătăți memoria? Dacă te uiți la o poză la diverse intervaluri ar putea crește durata de viaţă a amintirii?

În acest experiment, am încercat să mimez un experiment din viața reală, în care facem poze și nu ne mai uităm la ele după. Ar putea să fie important să aștepți o săptămână să testezi memoria participanților, în cazul în care se observă și un efect de lungă durată. Dar e cu dus și întors pentru că, în timp, memoria se deteriorează astfel încât nu-ți mai amintești prea multe, dar ar fi interesant să vezi cum timpul afectează memoria, cu sau fără fotografii.

Dacă le spui participanților să facă poze la lucruri pe care probabil nu le-ar face în mod normal, nu creezi o tendință pentru uitare?

Ca să putem avea grupul de control pentru experiment, a trebuit să le spun participanților la ce să se uite. În cele 25 de secunde în care se uitau la obiecte nu știau dacă urmează să continue să se uite sau să facă o poză. E posibil că dacă simți că ceva e îndeajuns de important ca să fie fotografiat, ca emoția pentru acel obiect să-ți sporească memoria. Dar din nou, ai apăsat butonul și i-ai dat outsource pe o memorie virtuală externă, iar efectul uitării se poate instala. Mai trebuie să facem un experiment în care comparăm pozele alese individual cu poze alese de experimentator.

A schimbat studiul acesta modul în care faci poze?

Nu neapărat. Tatăl meu a fost fotograf și întotdeauna mi-a plăcut să fac poze. Încerc să mă și uit la pozele pe care le fac. Încă mai developez poze pentru albume, dar îmi place să fac poze și cu telefonul, chiar dacă n-o să fac nimic cu ele după. Sunt la fel de vinovată că voi toți.

@roseolm

Traducere: Andreea Irina Balica

Publicitate