Ucraina: mult haos, puține perspective pentru democrație

Documentarul Ukraine: from Democracy to Chaos, proiectat în România la inaugurarea clubului de jurnalism independent Frontline Club București, este unul dintre filmele esențiale pentru înțeles Ucraina în general și cum de s-a ajuns la morți și flăcări pe străzi în mod special.

Ce face atât de important documentarul ăsta este un time-line (o cronologie) a jocurilor de putere politice din ultimii zece ani. Cu acces la intervievat jucătorii-cheie (Viktor Yanukovici, Viktor Iușcenko, Iulia Timoșenko) regizoarea Jill Emery organizează din spatele camerei un discurs factual obiectiv, dar cu parti-pris politic asumat, despre o țară care efectiv nu a fost capabilă să-și construiască vreun viitor.

Amplasate într-un context istoric schițat de slugărnicia față de Rusia a actualului președinte, calvarul Yuliei Tymoshenko și histrionismul otrăvitului fost președinte Yushchenko sunt mult mai inteligibile și clare pentru  orice spectator. Nu lipsesc nici infuența plus presiunile enorme pe care Rusia le-a jucat constat și nici relațiile niciodată normale, dar tot timpul clare dintre Kiev și Moscova. Intră în lumina reflectoarelor și oligarhii, care sunt interesați de stabilitate, dar și veriga lipsă dintre Moscova și Kiev.

După film și după interviu, eu, ne-expert în politicile internaționale și ucrainiene, nu am văzut nicio perspectivă de speranță pentru țara asta. Chestia foarte tristă este că nici Jill Emery, care i-a cunoscut pe toți șefii din aparatul de stat ucrainean și care-a avut un interes documentaristic și pentru Rusia cea mare (a scris un alt documentar, Le Systeme Poutine), nu are vreo iluzie optimistă.

Ucarina a fost dintotdeauna, geografic vorbind, o zonă tampon cu mize politice maxime între Rusia și Europa.

VICE: Bună Jill. Cum obții ca cetățean UE acces la președinți și prim-miniștrii ucrainieni?

Jill Emery: Greu. O prietenă, pe care am cunoscut-o pe Maidan și pe care am filmat-o pentru documentar, lucrează la televiziunea de stat. M-a ajutat să-i iau interviu lui Viktor Iuscenko, când filmam la The Putin System. Probabil i-a dat secretarei lui o cutie de bomboane sau vreo atenție, că așa fac ei. Era imediat după Revoluția Portocalie, deci când am decis să fac filmul despre Ucraina, Viktor Iuscenko deja mă știa. A fost ușor să obțin alt interviu.

Ca să ajung la Ianukovici am semnat zeci de documente oficiale despre scopurile întrevederii și utlizarea materialului. Omul este o brută gigantică. A fost închis pentru jaf când era tânăr și nu are prejudecăți când vine vorba de lichidat oameni. Pe Iulia Timoșenkoam urmărit-o tot turneul ei electoral, până m-a sunat consilierul ei englez și după ce m-a întrebat o grămadă de lucruri, am obținut interviul. Este exuberantă. M-a îmbrățișat, mi-a spus că trebuie să știe toată lumea ce se întâmplă la ei în țară.

Documentarul m-a lăsat cu o impresie foarte neplăcută: orice s-ar întâmpla pe EuroMaidan, oricâți oameni ar muri și indiferent de viitorul politic al actualului președinte, Ucraina este o țară în care lucrurile nu au cum să meargă bine.

Situația economică este dezastruoasă și nu au vreun lider adevărat în opoziție. Iulia Timoșenko  era singura capabilă și carismatică, de-aia a fost închisă. Dar este singurul om politic din țara aia, care-a reușit să impună niște lucruri Rusiei. Așa a ajuns să fie detestată de Kremlin, care nu a apreciat nici apropierea de Europa. Partidul ei este singurul din Ucraina care a participat la întruniri ale Parlamentului European. Ianukovici n-a fost niciodată în Europa înainte de-a fi ales președinte, nici măcar ca turist. Cumva Timoșenko ar fi putut controla relațiile cu Rusia și apropierea de Europa.

Iulia Timoșenco nu-i deloc Ioana D’Arc. Cu coafura ei cu tot este percepută de mulți ucrainieni cam cum îl precep mulți români pe Adrian Năstase. O cauză celebră, care nu-i chiar nobilă.

Cum râmâne cu ceilalți lideri ai opoziției, Vitali Klitscko și Arseniy Iatseniuk?

Știi că Ianukovici le-a oferit locuri în guvern și au refuzat. Nu cred că au puterea, viziunea și cunoștiințele necesare să facă ceva. Ăsta este în sine un fapt înspăimântător. Iuri Lutsenko (fostul ministru de interne, parte din cabinetul Iuliei) ar putea fi o soluție pentru criza de leadership din opoziție. Gândește-te puțin cât de enormă este sarcina de-a guverna Ucraina. Iușcenko și Timoșenko erau extrem de deștepți, cu instinct politic și obiective clare. Dar nu le-a reușit nici lor. Europa nu i-a ajutat, ei între ei nu s-au înțeles. Au avut parte și de ostilitatea elitei, oligarhilor. UE i-a sprijinit pentru Revoluția Portocalie, dar apoi nu i-a mai intersat foarte mult. Asta a fost o greșeală.

Mai ales că rușii au fost mereu previzibili. Nu ai cum să te aștepți la un altfel de joc al Rusiei, mai ales când este în joc Ucraina. Greșesc?

Deloc. Dar Vestul, tot ce înseamnă el, nu are cum să-l confrunte decisiv pe Putin, de-asta țările sateliți ai Moscovei sunt uneori brutalizate. Nici SUA, nici UE nu au instrumentele necesare unei confruntări eficiente. Toată lumea putea anticipa că, de îndată ce se termină Olimpiada de la Soci, Moscova va ajuta regimul de la Kiev. Pentru că Ucraina este cea mai mare înfrângere și de fapt singura pe care a avut-o Putin în cariera lui politică. Pierderea ei a fost pentru el o umilință. Și Ucraina este vitală. Pe acolo trec înspre UE conductele rusești de gaz și de petrol. Normal că nu vrea să admită ca Georgia și Ucraina să se apropie politic prea mult de Europa.

Rusia este atentă la Ucraina chiar dacă interesele ei geo-poitice par a se fi mutat pe lângă China, prin Lumea Arabă.

Au existat acțiuni clare: oligarhii ruși care au cumpărat tot ce se poate în Ucraina. A fost o manevră de a subordona complet politicul prin economic. Biserica Ortodoxă din Ucraina este și ea complicată și fragmentată. Este subordonată Patriarhiei de la Moscova, care funcționează foarte bine la inserarea ofițerilor de spionaj ruși și susținerea politicilor Kremlinului. Biserica a fost dintotdeauna un refugiu al celor mai săraci și lipsiți de speranță, pe care-i transformă în masă de manevră politică.

Soția lui Viktor Ianucovici povestește simpatizanților despre cum au organizat americanii Revoluția portocalie. Personajul are ceva burlesc, de travestit ofensat cu pălăriuță cu tot.

De ce nu s-au înțeles Timoșenko cu Iuscenko?

Timoșenko este dificilă. Nu folosește delegați, nu cedează din atribuții și sarcini. Trebuie să controleze tot. Deci când Iușcenko a fost otrăvit de ruși și era muribund, ea a preluat complet frâiele. El nu i-a iertat-o, a fost nemilos, a dat-o jos din funcția de prim-ministru. Nimeni nu a înțeles exact ce i s-a întâmplat după otrăvire. S-a schimbat radical. Fusese un prim-ministru extrem de eficient, dar ca președinte a luat decizii inexplicabile.

Ce diferențe vizibile ai văzut în Ucraina, între ruși și ucrainieni?

Diferența fundamentală constă în imaginea de sine a nației. Rușii se văd un stat mare, mândru și puternic. Le pasă de puterea țării lor la nivel individual. Este la mijloc și niște spălare pe creier care durează de secole, din vremea Sfintei Rusii medievale. Au fost un Imperiu puternic și sub țari și sub comuniști. Nu au absolut niciun fel de regret sau de dubii în ce privește perioada comunistă și victimele ei.

Ucrainienii pur și simplu nu au o viziune asupra statului. Poate de-asta funcționează atât de prost. Au fost anarhiști foarte curajoși și sângeroși, dar mândri. Încă de la plecarea din Polonia și stabilirea în zona pe atunci pustie, care e acum Ucraina, n-au avut un destin favorabil. Erau sclavi, tratați prost de polonezi. Când s-au așezat pe pământurile lor, au trebuit să facă față incursiunilor tătare și otomane. Fără să fie pașnici sau milostivi, pentru că oricum nu le permitea conjunctura, și-au construit prima democrație războinică. Alegeau comandanții militari prin vot: fiecare își arunca în fața celui pe care-l considera cel mai bun comandant căciula. Aveau chiar și o constituție scrisă într-un moment în care pe continent erau numai monarhii absolutiste.

Puterea din Ucraina scapă de oameni prin suicid. De asta Jill a întrebat-o pe Iulia Timoșenko dacă are vreun gând sinucigaș. Un alt ministru care s-a întâlnit, implicat în lichidarea unui jurnalist, s-a sinucis. Și-a tras două gloanțe în cap.

Sunt un popor curajos și deloc temător la bătaie. Cât îi va ajuta caracterul „războinic” în fața armatei și-a polițiilor secrete?

Caracterul ăsta s-a construit de-a lungul istoriei. Au limba lor, pe care Ianukovici a scos-o din școli și a pus rusa ca limbă națională. Este un semn fundamenetal al identițății. Când nu ai cum să te exprimi în propria ta limbă, pierzi ceva din identiatea națională și individuală. Sunt o nație care vrea normalitate, nu faimă sau putere. După declararea independenței față de URSS, în 1991, și-au abandonat imediat centralele și arsenalul nuclear.

Rușii nu au mai ieșit în stradă din 1917. Sunt mândri de țara lor și nu ar pune la îndoială conducerea. Așa sunt croiți. Ucrainienii sunt mult mai capibili de discuții politice, de punerea sub semnul întrebării a conducătorilor și deciziilor. Vorbesc toți engleză și sunt buni la organizat evenimente. Fac petreceri și când câștigă alegrile și când le pierd. Nu americanii au organizat revoluția, au făcut-o chiar ucrainienii.

Oricum ni s-ar părea, abordarea asta este singura valabilă: Rusia trebuie luată în calcul când vine vorba de viitorul Ucrainei.

Ce se întâmplă cu oamenii ăștia simpli care au ieșit pe străzi, printre gloanțe?

Probabil mare parte din tineret va migra spre Vest. Dacă revoluția eșuează vor preda armele și își vor accepta sclavia. Au fost secole întregi sclavi. Primul vers din imnul lor național este „Ucraina n-a murit încă”, pentru că se vor răscula din nou. Este trist că, dacă va exista un triumf diplomatic, va fi de suprafață. Nu va schimba modul în care funcționează puterea și politica din zonă.