FYI.

This story is over 5 years old.

Artă

Preview texte şi imagini din cartea “Antume”

"Antume", scos la Editura Herg Benet porneşte de la articolele semnate Jean-Lorin Sterian şi publicate până în 2008 în 24FUN.

“Antume”, scos la Editura Herg Benet porneşte de la articolele semnate Jean-Lorin Sterian şi publicate până în 2008 în 24FUN. Cu umor şi ironie, aşa cum ne-a obişnuit încă din romanul “Lorgean”, Jean-Lorin Sterian abordează o arie diversă de teme urbane, precum publicitatea, preferinţele muzicale ale românilor, jurnalismul, pub-urile, evenimentele mondene sau rostul şi soarta trend-urilor. Cartea se lansează joi, 10 noiembrie, ora 19.00 la The Floor Club & Culture.

Publicitate

La lansare va avea loc şi o lectură a autorului și a actorilor invitați, dar și un jam-session Dilletant Gathering & Others (pentru cine vrea să urce pe scenă). Cornel Gologan va fi și el prezent cu o expoziție de desene care pot fi întâlnite și în interiorul cărții.

Pe lângă cele 233 de pagini, toți cei prezenți vor primi o pagină bonus, de colecție. Iată ca preview trei texte şi câteva imagini din viitoarea carte a lui Lorin:

Dragă iPod,

La moartea lui Aron iPumnul

Ai fost unul dintre cele mai mișto cadouri pe care mi le-am facut vreodată. Mi-am transferat în măruntaiele tale colecția de cd-uri de care eram atît de mîndru. Te-am hrănit zilnic cu muzică nouă. Te luam cu mine peste tot, chiar și cînd ieșeam să duc gunoiul. Căștile tale deveniseră parte din mine. Eram nedespărțiți. Te integrasem în personalitatea mea mai bine decît orice tehnologie cu care am avut de-a face vreodată. Împărțeam fiecare mp3 ca pe o țigară poștită în pauza de prînz. Îți bibileam fișierele cu pasiunea unui colecționar de timbre. Am aranjat meticulos fiecare titlu de piesă ținînd cont de numele artistului, genul muzicii, ultima ascultare. Făceam clasamentul celor mai solicitate piese, dedublîndu-mă schizofrenic, ca și cum nu aș fi fost eu cel care influența direct topul. Îmi trăgeam albume întregi și rețineam doar piesele care ne meritau atenția. Am pierdut sau am stricat cinci perechi de căști, dar tu erai în continuare lînga mine, alb, solid și greu (aparțineai primei generații). {i, într-o zi fără soare, ai refuzat sa mai comunici. Nu-mi mai recunoșteai degetul care se plimba peste cearcănul tău. Te-am dus la depanator și mi-a spus că esti pierdut. Forever. Și-au schimbat hard-ul. Toate cunoștintele tale au fost șterse. Tot ce ne unea. Am fost distrus. Te-am adus acasă cu ochii goi, lobotomizat. Nu te mai puteam învăța aceleași lucruri. Am început să te iau mai rar cu mine. Într-o dimineață, te-am pus la încărcat. Acolo ai rămas, pentru că ecranul tau a refuzat să mai afișeze ceva. De data asta eram pregătit. Te-am îngropat într-un sertar și am început să-mi downloadez muzică pe laptop. Din cînd în cînd te scoteam și te legam printr-un fir alb de o sursă de curent. Acum o săptamînă ai deschis din nou ochii. N-am dat nicio petrecere în cinstea ta, nu ți-am cumparat husă nouă. Nu mai aveam pic de încredere în tine, ca într-o femeie care mă înșelase deja de prea multe ori. Mi-a făcut plăcere să reascult piese de care aproape uitasem. Aseară, în timp ce traversam Cișmigiul, ai amuțit. Chiar în timpul unei melodii. Definitiv. Pentru că nu o să te mai bag vreodată în seamă. Dragă iPod-ule, du-te în iP…a mea!

Publicitate

Portretul make-up artistului la tinerețe și bătrînețe

Trucuri pentru a masca o viață anostă

Trăim într-o lume care se ajustează tot mai mult pe nevoile oamenilor dezavantajați de natură. De defectele noastre nu se mai preocupă religia cu promisiunile perfecțiunii în ceruri, ci le rezolvă mass-media pe pămînt. Sîntem prea grași, revistele și emisiunile specializate ne oferă soluții: haine negre și croieli care ascund osînza. Ochii sașii primesc machiaj corector. Chelia o rezolvă o pieptănatură dibace, o loțiune eficace sau pur simplu impunerea conceptului că indivizii chelioși sînt sexy. Dizabilitațile emoționale sînt soluționate de tonele de cărți gen “cum să-ți controlezi sentimentele” sau de psihologii de tip Cristi Andrei. Găunoșenia se fixează cu un outfit impecabil, asortat cu cîteva nume de trupe la modă și un citat dintr-un guru anti-consumerist. Cei mai dibaci se folosesc de numele altora pentru a părea interesanți. Am cunoscut vreo trei poeți ratați care se mîndreau că fuseseră la băut în apartamentul lui Nichita. Cu excepția numărului de sticle de votcă îngurgitate de-a lungul vieții, era tot ce-și puteau trece în CV. Anoștii colecționează atingeri, nume și mirosuri de celebrități. Au stat o dată la aceeași coadă la gogoșari cu Horațiu Mălaele, au un văr care-și parchează mașina lîngă cea a lui Liiceanu, poartă același model de trening ca Ilie Dumitrescu, au fost scuipați din greșeală de Oreste. Le-ați auzit cu siguranță poveștile. Nu au ce să povestească despre ei, așă că trăiesc viețile altora. Sînt purtători ambulanți de bannere cu branduri de vedete. Să-i aplaudăm cu palme mici. Fără ei nu ar exista genericul de final.

Publicitate

Cel mai singur din parcare
O specie metafizică

E întîlnit doar în marile aglomerări urbane. Deși existența lui depinde direct de automobil, această ființă nu este mecanizată. De altfel, din punct de vedere fizic, nu se deosebește de ființele umane decît prin dezvoltarea exagerată a membrelor superioare care-l ajută, în mod indirect, în dobîndirea hranei. Omul de Parcare, după cum îi spune și numele, locuiește, trăiește și suferă în parcările improvizate. Numărul lor este invers proporțional cu locurile din parcările oficiale și direct proporțional cu numărul autovehiculelor. La prima vedere, Omul de Parcare duce o existență simplă, bazată pe o activitate intelectuală primară și un efort fizic redus. Mîinile hiper-dezvoltate sînt folosite cu dexteritate pentru semnalizarea și atragerea mașinilor în habitatul său. Pentru a-i impresiona pe șoferii auto și-a dezvoltat o mimică exagerată prin care vrea să sugereze că depune un efort uriaș și că găsirea unui loc liber de parcare este o îndeletnicire vitală pentru bunul mers al lumii. Deși pare că o face în scopuri mercantile, motivația Omului de Parcare este una metafizică. Ca și vechii flamanzi care nu suportau pereții albi, Omul de Parcare suferă de o fomă contemporană a « ororii de vid ». Existența și supraviețuirea lui ca specie sînt strîns relaționate cu spațiile goale. Nevoia lui de a le umple îi provoacă o suferință teribilă. Omul de Parcare este unul dintre truditorii care încearcă să reașeze lumea pe rosturi. Urmăriți-i figura descompusă din momentul în care o mașină parăsește parcarea. Cu toate acestea, un Om de Parcare aflat într-o parcare plină este nefericit. Acesta e blestemul lui.