Japonezele din largul mării

FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Japonezele din largul mării

Imaginile spun povestea pescuitoarelor de perle din epoca contemporană.
17.4.12

Nina Poppe e o fotografă și curatoare germană care a publicat Ama, unul dintre cele mai bune albume fotografice din 2011. Imaginile spun povestea pescuitoarelor japoneze de perle din epoca contemporană. Li se spune ama. Aceste femei își câștigă existența pescuind scoici din specia abalone, un melc de mare care produce perle. Tradiția japoneză susține că această practică are o vechime de două milenii. Chiar și azi, o ama se scufundă după tradiție: fără echipament, bazându-se doar pe capacitatea plămânilor. Japonezii cred că majoritatea scufundătorilor ama sunt femei deoarece corpul lor diferă de cel al bărbaților: grăsimea e distribuită diferit pe corpul unei femei, ceea ce înseamnă că își pot păstra mai bine căldura în apă rece. Ama e o profesie pe cale de dispariție; multe dintre aceste femei au în jur de 60 de ani, unele au peste 80. Nina s-a hotărât să le fotografieze pe aceste femei înainte să fie prea târziu, înainte de momentul în care nicio ama nu va mai înota în larg și singura pe care ne-o vom mai aminti va fi Kissy Suzuki din seria James Bond.

Publicitate

Am sunat-o pe Nina să-mi povestească despre ele.

VICE: Cât timp ți-a luat să faci fotografiile din acest album și cât ai stat printre ama?

Nina Poppe:În 2010, am fost în Japonia de două ori, prima oară în mai, apoi în august și septembrie. În a doua călătorie, am stat pe insula Ise-Shima cu femeile ama timp de două săptămâni.

A fost greu să le convingi să te accepte în comunitatea lor? Cum ai depășit bariera de limbaj?

Limba a fost, într-adevăr, o problemă. Nu vorbesc deloc japoneza. Aveam tot timpul o cărticică cu mine, unde scrisesem niște propoziții de bază. Cine sunt, ce fac, ce vreau de la ele…Mă simțeam foarte ciudat. Era o lipsă totală de comunicare, deoarece nimeni nu știa engleza pe insulă. Mă simțeam de parcă-mi fusese tăiată limba. Eram total străină, cu părul meu blond și ochii albaștri. Mă copleșea sentimentul ăsta oriunde mergeam, era epuizant. Toată lumea mă privea intens, dar prietenos și cu curiozitate. După două săptămâni, totuși, am fugit de pe insulă, pentru că simțeam o nevoie disperată de a comunica. Singurul avantaj e că toate simțurile ți se ascut când nu poți comunica. M-a ajutat și faptul că sunt femeie. Femeile ama au fost foarte deschise și prietenoase cu mine. Nu cred că înțelegeau de ce sunt acolo, dar m-au luat pe barcă cu ele și m-au invitat în colibele lor. Am simțit că erau foarte deschise cu femeile în general, și erau foarte materne cu mine. Puteam să le fiu fiică.

Publicitate

La ce vârstă încep să se scufunde? La ce adâncimi și pentru cât timp?

Cele mai multe încep devreme, în adolescență. Se scufundă până la 30 de metri fără echipament. Fac scufundări de două ori pe zi, timp de o oră și jumătate, la ore fixe. Stau sub apă câte două minute, apoi se scufundă din nou. Fac asta până la 60 de ori pe parcursul unei sesiuni de scufundări. Tocmai datorită frecvenței e o profesie foarte dificilă.

Cele mai multe femei care apar în albumul tău sunt în vârstă. De ce?

Tradiția e pe ducă deoarece femeile tinere nu vor să facă asta. Meseria nu mai e tentantă pentru că nu se mai câștigă la fel de bine ca acum 40 de ani. Iar o astfel de carieră nu se mai potrivește cu percepția femeii japoneze moderne.

Și populația Bajau din sud-estul Asiei e renumită pentru abilitățile sale de scufundare. S-au adaptat fizic pentru mediul maritim în care trăiesc, astfel încât pot vedea mai bine sub apă și se pot scufunda pentru mai mult timp. Nu le-au crescut branhii sau ceva de genul ăsta, dar totuși e fascinant. Ai observat ceva asemănător la femeile ama?

Cred că plămânii lor sunt mai puternici, pentru că fac asta de mult timp. De asemenea, au voci puternice – nu mai aud prea bine din cauza scufundărilor, iar cât timp sunt pe apă, trebuie să strige una la cealaltă ca să poată comunica. În afară de asta, mie îmi păreau, pur și simplu, creaturi marine. Nu pot trăi fără mare și cunosc foarte bine lumea subacvatică.

Publicitate

N-ai introdus în album și fotografii subacvatice, ceea ce e surprinzător la un album despre scufundătoarele de pe insula Ise-Shima. Cum de ai hotărât asta? Ai făcut vreo fotografie sub apă?

Am fost sub apă, dar nu am făcut fotografii acolo. Voiam ca focusul să fie pe femei și pe comunitatea lor, nu pe meseria lor. În plus, lumea subacvatică e ceva ce se întâmplă în imaginație pentru cei mai mulți dintre noi. Și mi-a plăcut să păstrez misterul. Pe de altă parte, am inclus totuși în album fotografia subacvatică a lui Fosco Maraini din 1960. E atât de incredibil de frumoasă încât am simțit că nici măcar nu vreau să încerc să concurez cu ea.

Nu apar în album nici bărbați, ceea ce e mai ușor de înțeles. Ama înseamnă „femeile mării”, iar această carte fotografică e o documentare a modului lor de viață, dar ce roluri joacă totuși bărbații în această comunitate?

Am vrut să creez o lume în care bărbații nu au, aparent, niciun rol. Am vrut să mă concentrez pe femei. Profesia ama e o tradiție tipic feminină de aproximativ 2 000 de ani. Sunt puțini bărbați care practică asta în ziua de azi. În trecut era matriarhat, deoarece ama făceau atât de mulți bani cu scufundările încât se întrețineau singure. Pe lîngă asta, majoritatea bărbaților erau pescari și erau plecați de acasă mai tot timpul. Așa că erau pe cont propriu.

Vigoarea acestor femei în vârstă e uimitoare. Într-un scurt documentar pe care l-am văzut, o scufundătoare avea 92 de ani și era încă activă! Cum e posibilă o astfel de activitate la vârsta asta?

Publicitate

Nu sunt sigură. Cred că e important faptul că sunt integrate într-o comunitate puternică. Mă gândeam la bătrânii din societatea noastră, mulți nu mai au niciun rol. Nu au nimic de făcut și poate tocmai asta îi îmbătrânește. Am fost impresionată de rolul important al bătrânelor în această comunitate. Activitatea și alimentația sunt factori care cred că le întăresc.

Spune-mi despre no isobue, sau „fluierul mării”. E o tradiție veche de secole sau e o descoperire recentă? Sună ca o hiperventilație, nu?

Cred că au făcut sunetul ăsta dintotdeauna. Se datorează hiperventilației, într-adevăr. Sunetul e faimos în Japonia și indică efortul deosebit pe care îl cere această tradiție.

Fotografiile tale ne ajută să aruncăm o privire în viața acestor femei. Par fericite și mândre de tradiția lor. Cum trăisc de pe urma acestui tip de pescuit? Abalone e o specialitate în Japonia, nu? Strâng destule scoici cât să poată avea profit sau viețile le sunt afectate de încălzirea globală sau vreun fenomen de acest gen?

În trecut câștigau foarte mulți bani din asta. Puteau să-și hrănească toată familia. Dar acum se importează scoici mai ieftine din Australia, de exemplu, și am auzit că aceste scoici se împuținează din cauza poluării. Dar institutele de pescuit din Ise-Shima au întocmit mai multe reguli pentru a evita pescuirea în exces a scoicilor abalone și de aceea păstrează această veche tradiție ama. (Restricția de timp, scufundările fără echipament, etc.) Așa reușesc să păstreze și prețul destul de ridicat.

Faci și filme documentare. E adevărat că realizezi unul despre ama? Simți că prin film poți explora această comunitate mai profund decât cu ajutorul fotografiei?

Așa e, lucrez la un documentar. Dar până acum n-am reușit să strâng destui bani. Bineînțeles că se dezvăluie alte laturi prin film. E o diferență mare față de fotografie. Dar documentarul pe care vreau să-l fac nu trebuie să explice totul. Mi-ar plăcea să fie un documentar experimental fără interviuri, bazat mai mult pe observație, într-un stil fotografic.

Publicitate

Și designul albumului e splendid. E un obiect frumos și simplu, japonez prin esență. Tu l-ai conceput?

L-am conceput împreună cu un prieten.

Talentul pentru design de carte ți-a fost influențat de perioada pe când lucrai în librăria Schaden?

Cât am lucrat la Schaden timp de nouă ani, am văzut multe cărți. Sute de cărți grozave, și mai multe cărți plictisitoare și câteva care chiar m-au influențat și m-au emoționat. De câțiva ani, cărțile fotografice s-au înmulțit. Uneori am un sentiment de sațietate – că nu mai e nevoie de și mai multe cărți, sunt deja destule. Dar am vrut mult să scot cartea asta, am simțit că e bună și specială. N-am vrut să fac compromisuri și am pus multă presiune pe mine, deoarece am știut că dacă nu va fi destul de bună, nu va avea dreptul să existe și nu se va vinde. Și bineînțeles că faci o astfel de carte pentru că vrei ca oamenii s-o vadă. Trebuie să funcționeze ca obiect în întregime.

„Ama”,de Nina Poppe, a fost publicată în 2011 de Kehrer Verlag.

*No isobue e șuieratul înalt emis de o ama atunci când se scufundă. E rezultatul tehnicii de ținere a respirației. Pentru japonezi, acest șuierat melancolic simbolizează dificultatea acestei profesii. A fost inclus în topul 100 a sunetelor naționale ale Japoniei.

Traducere: Oana Maria Zaharia