Cum s-au format artiştii români modernişti în anii '90

În cartea ei, Adina Zorzini discută informal cu Dan Perjovschi, Dumitru Gorzo, Nicolae Comănescu, Adrian Ghenie, Roma Tolici şi mulţi alţii.

|
17 Martie 2015, 12:07pm

Când auzi numele de Zorzini, te gândeşti automat la galeria aia de pe strada Masaryk, unde vezi operele unor artişti bestiali precum Tara von Neudorf şi Marc Verlan . Când auzim la VICE acel nume, ne gândim la Adina Zorzini, coproprietara galeriei, alături de care am petrecut la un vernisaj de-al lui Comănescu de parcă eram la OTA.

De-asta ne-am bucurat când am auzit că-şi lansează o carte de interviuri cu artişti, numită BELVEDERE. Cincisprezece Conversaţii cu Artişti Contemporani , pentru că eram destul de siguri că n-o să fie genul ăla de interviuri dificile şi conceptuale, ci nişte discuţii informale şi savuroase, din care cu toţii putem înţelege mai bine cum s-a format lumea artei de la noi, prin anii '90. Iar artiştii cu care vorbeşte Zorzini pot fi numiţi, fără bullshit, cei mai cunoscuţi artişti contemporani români de la acest moment, precum graficianul Dan Perjovschi, pictorul Adrian Ghenie şi, desigur, nişte membri ai grupului de artişti Rostopasca, format prin '97 (Dumitru Gorzo, Nicolae Comănescu).

În caz că te-ai născut în generaţia aia care n-a prins radiocasetofoanele sau dacă pur şi simplu nu prea ai apucat să citeşti multe despre lumea artei, am pus mai jos un extras din interviul cu pictorul Dumitru Gorzo, despre formarea grupului Rostopasca. Pentru restul interviurilor din carte, du-te joi, 19 martie, la lansarea ei de la ora 19, de la Cărtureşti-Verona. ( Mihai Popescu )

Dumitru Gorzo la Zorzini Gallery

Interviu – Dumitru GORZO – Extras

Dumitru Gorzo: Cum început „Rostopasca"? Păi, ca orice buruiană. A crescut în cele mai frumoase straturi de flori, la Universitatea de Artă Bucureşti. „Rostopasca" a început dintr-o nevoie a unor studenţi de la Faclutatea de Arte din Bucureşti de a fi în lume şi de a face ceva. De a face un lucru care li se părea lor că trebuie făcut. Nu era vorba neapărat de a schimba sau de a îndrepta. Ci pur şi simplu de a fi altfel într-o situaţie. S-a nimerit să facem proiectul într-un moment destul de împuţit. Existau două găşti: gaşca tradiţionalist-ortodoxă, dumnezeiască, eu le-am spus „Ortodocşii de şpriţ sub nuc" și mai era şi gaşca contemporană, internaţională, cei care se vroiau branşaţi. De fapt, cumva ei semănau foarte bine, semănau mult mai bine decât voiau să recunoască. Dovada e faptul că aș putea cita cel puțin un artist care a funcționat în ambele grupuri. Unii voiau să se branşeze, altii să capete importanţă în istoria omenirii. Erau cei care alergau după modelul din Occident... Tocmai când o tendință s-a consumat, în partea ei importantă, adică de creştere, de formare, atunci când se vede bine, hai și noi. De fapt, fără să vrea, au făcut o artă de salon. Lucrurile erau deja ştiute, datate, trecute. Safe cum ar zice unii. Safe cu aroma internațională...

Adina Zorzini: Iar ceilalţi alergau după valori spirituale, imuabile, transcendentale...
Nici măcar nu alergau. Făceau o proiecţie imediată în spațiul spiritual aflat la îndemână.

Şi voi unde eraţi?
Noi eram în pom. Ne-am dat seama că nu ne potrivim nici cu unii, nici cu alţii. Ce-i drept, nu existam pentru domniile lor.

Dar cum v-aţi adunat voi, ăştia şapte? Cei şapte călăreţi ai Apocalipsei?!
Trebuie spus că o sa relatez lucrurile așa cum mi le amintesc și că nu am nicidecum pretenția de a fi deținatorul adevarului absolut. Povestea pleacă de la prietenia mea cu Nicolae (Comanescu). În anul trei sau patru de facultate, cred că spre sfârşitul anului trei, ne-am cunoscut. Nicolae s-a mutat de la secţia Textile la Pictură, în clasa lui Sălişteanu. Ne-am nimerit cumva, la un moment dat, pe holurile Facultăţii de Artă, ne-am împrietenit şi am început să...

V-aţi dat seama că vă sincronizaţi.
Ne sincronizam şi asta poate însemna că eram cât se poate de diferiţi. Şi că puteam să ne completăm destul de bine, în anumite momente. Unul dintre lucrurile care ne-a unit probabil a fost un fel de disperare dată de situația generală de la sfârșitul anilor 90 în România, de situația nasoală în care se desfașura povestea artei locale și de situația de rahat în care ne găseam ca studenți la arte, artiști în devenire etc. Un rol important l-au avut Alina Pentac și Angela Bontas în toată povestea asta de dinaintea poveștii.

Cine a dat numele?
Aici e o dispută. Nicolae spune că el, că a avut hepatită, că hepatita pe care a avut-o în anul nu ştiu cât de facultate l-a făcut să dea numele asta. Că rostopasca e bună la ficat. Eu spun că lucrurile au fost în felul următor: la un moment dat, Horia Avram, care era la vremea respectivă criticul de artă/curatorul cel mai apropiat nouă ca vârstă și preocupari, a spus ceva de soiul: „Grupul Crinul e cunoscut pentru că e singurul grup de pictori tineri din România." Noi eram deja departe pe drumul unei asocieri de acest fel, erau discuţii pe care le începusem cu un an înaintea momentului respectiv. Pe mine m-a iritat chestia asta, pentru că, deși cele spuse erau adevărate, era ca și cum ni s-ar fi luat ceva ce ne aparținea deja. Așa că am zis, hai să-i dăm drumul grupului despre care tot vorbim și să-i spunem „Rostopasca"!

Nicolae [Comănescu] spune că hepatita pe care a avut-o în anul nu ştiu cât de facultate l-a făcut să dea numele asta grupului. Că rostopasca e bună la ficat.

Ca reacţie?
Numele a ieșit ca o reacție imediată la ce auzisem, dar se potrivea foarte bine intențiilor și gândurilor noastre. Nicolae era preocupat de planta asta, de rostopască şi a preluat ideea foarte bine, intorcând-o, rostogolind-o și dând-o de pereți, dar, fiind o fire meditativă, îi era greu să înceapă, să demareze povestea asta. El e plin de planuri, de idei, dar, în general, are nevoie de o constrângere pentru a trece la fapte, sau de cineva care să zică hai să facem să înceapă. De altfel, e un interviu de-al lui, în care spune: „Nu ştiu dacă eu sau altul a zis „hai să facem grupul", dar eu i-am dat numele!". Din câte îmi pare, eu am fost cu „hai" în chestia asta. Sau au fost mai mulți de „hai" și mai mulți care au spus „hai" și disputa asta nu-și mai are rostul.

Ţi se pare că a fost un moment semnificativ în existenţa ta?
Trebuie spus că, înainte de prima acţiune a grupului „Rostopasca", înainte să fie foarte clar că lucrurile or să ia o anumită formă, eu deja avusesem o primă expoziţie, la Galeria Universităţii de Artă, unde făceam acelaşi gen de pictură pe care l-am făcut cu „Rostopasca".

Şi de ce crezi că momentul „Rostopasca" e semnificativ în istoria artei recente?
Dacă și cât de semnificativ este sau a fost „Rostopasca" în istoria artei recente e treaba altora să hotărască. Eu pot să vorbesc despre un grup de oameni nemulțumiți de situația în care se aflau și care, într-un fel de joacă-badjocură neserios-serioasă, au încercat să facă ceva cu arta lor. Era probabil singurul grup care nu avea înger păzitor, maestru, patron. Grupul Pâlnia, spre exemplu, îl avea pe Florin Ciubotaru. Nu știu cine își mai aminteşte asta, dar în acelaşi timp cu Rostopasca exista o încercare de grup și la Cluj. Se pare că sub bagheta unui profesor de acolo câţiva pictori tineri, studenți sau ce-or fi fost expuneau împreună. Şi ca să vezi diferenţa: noi facem o expoziţie la sala Dalles în care eu am picturi pe pătura, pe pungă, nu ştiu care găseşte un televizor spart — îl pictează, altul pune sarme. Ne varsăm mațele, facem din ce putem o poveste. După asta, vin cei de la Cluj cu pânze cum nu mai văzusem în viaţa mea: multe pânze cam la doi metri, bine întinse, unele cu o culoare groasă de doi centimetri, asta într-o vreme în care noi pictăm cu oxizi combinați cu lipici și uleiuri primite. La intrare au expus afişe ale expoziţiilor pe care le-au avut înainte, afişe care ne păreau occidentale, profi. Într-unul dintre ele apare toată gaşca, maestru și protejații împreună. Asta era prin 1999, cu ceva timp înaintea valului de pictură realistă de la Cluj.

Era probabil singurul grup care nu avea înger păzitor, maestru, patron.

Dar voi aveaţi un lider între voi?
Nu. O vreme a funcţionat ca o asociere ideală. Adică, în felul ăsta de organizare, pentru ca lucrurile sa meargă ok trebuie ca oamenii să se crediteze între ei, iar noi ne creditam la maxim. În sensul că ne ştiam între noi, ne cunoşteam posibilităţile, fiecare făcea ce i se năzărea şi toate lucrurile funcţionau. Grupul are două momente: există o parte a poveştii „Rostopasca" înainte și după New York.

Înainte avem de-a face cu un fel de delir pictoricesc. Rostopasca are o mică expoziție la New York şi acolo merge toată lumea cu excepția subsemnatului. Freacă galeriile din Chelsea timp de o lună, vin înapoi şi zic: „Băi, e groasă, pictura e depășită". Nicolae, în momentul ăla, spune că lui nu-i pasă dacă face pictură sau manichiură. În vreo trei rânduri ne întâlnim să-mi spună că n-ar mai trebui să facem pictură, noile medii sunt rezolvarea. A fost un moment ridicol înainte de o expoziție, la Atelierul 35, când cineva spune: „...O să fie fotografie sau video sau artă cu computerul". M-am dus acasă, am tăiat o bucată de muşama de 1,20 x 1,20 centimetri şi am făcut o pictură cu un monitor de computer, pe care apărea o locaţie de pe internet — eu nu ştiam cum arată exact, așa că am pictat ce am văzut într-o revistă... Am pus o bară jos cu numele siteului și titlul lucrarii - Victima victimei. Un negru executând o felaţie forţată unei blonde înlăcrimate. Pe fundal era pictat un camuflaj militar, aluzie la razboi si contemporaneitate – în randul artiștilor cool era cool să folosești camuflajul în lucrări. Când am apărut cu chestia aia la subraţ, am creat iritare, dar ce puteau să facă... Nu erau tâmpiţi. Şi am zis: artă cu computerul.

Alta dată pentru o expoziție de la Berlin ni se cere să facem un video și luăm o cameră și facem concurs de rotiri și ne filmăm, apoi careva montează de-a valma. Mi-a plăcut și idea și rezultatul. Aflu de la colegi că li s-a spus la vizionare ceva de tipul „Mă, nu e bine, trebuie să faceţi ceva mai deştept". Ei, ăla e momentul în care eu zic: „Păi nu eram noi ăia care făceam numai lucruri deştepte?" Şi colegii spun: „Mă, nu, că în video trebuie să fii serios..." Adică, după ce noi ne batem joc de pictură, adică o facem cu picioarele şi cu muci, după aia zici că dacă faci video, trebuie sa-l faci serios. Trebuie ţinută camera mai bine si nu mai ştiu ce... Au refăcut „mai deștept": au refilmat și au montat colegii după.

Ceva vreme după asta, Ruxandra Balaci ne invită într-o expoziție și ne sugerează să facem o lucrare împreună. Primesc un telefon într-o sâmbătă sau vineri de la unul din colegi care îmi spune: „Gorzo, mâine mergem în parc şi chinuim animăluţe, facem o lucrare." Şi eu întreb: „Mă, le şi omorâm?" „Da, le şi omorâm." Şi a doua zi vin cu o bâtă de baseball, cu un cutter şi alte scule, hotărât si pus pe treabă. Ajung în parcul de la Kiseleff şi îi găsesc pe colegii mei, care stau cu niște animale din material textil: o zebră mică, un tigru, un maimuţoi sau ce dracu' o fi fost, că nu m-am uitat foarte atent la ele, şi le ameninţau. Au o halbă de bere, unde mimează că le îneacă, un şiret cu care le leagă, un morcov cu care le apasă, o linguriţă...

Ce aiurea!
Şi eu întreb dacă pot să le lovesc cu bâta de baseball, să le tai cu cutter-ul, să le scot umplutura cu patentul... A, nu, că sunt jucăriile preferate ale lui nu ştiu care. Deci cineva şi-a adus jucăriile. Pot să le sufoc cu curu? Au zis că nu, că suntem în parc şi e nasol. Le-am zis: „Mă, îmi dau jos pantalonii şi mă pun cu curul pe ele şi sunt sufocate." Cât să fie fotografiate. Nu se poate. Până la urmă fac nu știu ce cu guma de mestecat și plec. Lucrării i-a spus Eco Killers, Rostopasca featuring R.B.

R.B.?
Ruxandra Balaci. Cam pe atunci „Rostopasca" începe să arate ca un grup de artă din Occident. În 2000, 2001 încep să se lege anumite lucruri în direcția dorită de ceilalți. Se începe munca la CV.

Adică încep să se construiască ca artişti.
Încep să facă ce le place și mie nu-mi mai place și n-am mai lucrat împreună. Să fiu înțeles, mie îmi plăcea toata harababura asta cu făcut de toate, de altfel am propus, fără succes, să facem și o formație și să ne apucăm de cântat. Faptul că, în corcondanță cu politicile curatoriale la moda în perioada respectivă, care încercau excluderea picturii cu orce pret, colegii mei au hotărât că pictura e un mediu mort, m-a facut sa spun pass. Asta a fost și aici se termină „Rostopască" pentru mine. Ce s-a mai făcut după e treaba altora să povesteasca.

Citeşte mai multe despre artişti români:
Ai o pisică moartă? Tara von Neudorf are ce face cu ea
Dan Perjovschi nu fumează, nu merge în club, dar tot e mai tare ca tine
Marioca, fiul ploii