Orientul nu este cel mai bun loc în care să-ți petreci Paștele anul ăsta, mai ales dacă te gândești la țări ca Siria și Irakul, unde extremiștii au omorât o grămadă de creștini și au pus pe fugă sute de mii. Au fost, însă, și vremuri mai bune, când nu interesa pe nimeni cum și la cine te rugai și erai lăsat în pace indiferent ce bazaconii îndrugai; chiar și acum, au rămas locuri unde îți poți vedea liniștit de bucata de drob și paharul de vin, fără să te temi că or să îți stea în gât atunci când se uită mai lung la tine un bărbos care are mărgele în mână și, sub cămașă, ceva ce ar putea fi burtă, dar ar putea fi și o vestă plină cu explozibil.

Pe la începutul anilor '90 am făcut un an de liceu în Școala Internațională Pakistaneză din Kuwait. N-avea nicio legătură cu ce știam eu despre liceu – fumat în pauze, alergat după gagici, obrăznicii cu profii, câte un chiul ocazional etc. Clasele erau, până într-a 11-a, separate, doar băieți sau fete, uniformele – pantaloni de stofă gri și cămăși albe – erau obligatorii, în pauze se discuta civilizat sau se juca cricket, iar disciplina era de fier: nu deschidea nimeni gura în fața profesorilor dacă nu era întrebat, bineînțeles pe un ton ușor distant, de parcă ăia nu vorbeau cu adolescenți, ci cu niște copii de școală primară. Ziua începea frumos, în careu, cu elevii aliniați, pe clase, unul în spatele celuilalt, în timp ce se intona imnul Pakistanului, urmat de eventuale comunicări pe care directoarea, aflată în fața careului cu restul profesorilor, le avea de făcut.

Cam în atmosfera asta m-am hotărât eu că venise momentul să îmi las pleată, ca tot rockerul care se respectă. Bineînțeles că părul nici nu apucase să îmi treacă de urechi, când am fost chemat în biroul directoarei, care mi-a explicat, politicos dar ferm, că, pakistanez sau nu, regulile sunt aceleași pentru toată lumea, așa că ar fi bine să mă tund, dacă nu vreau să fiu exmatriculat. Dacă pe undeva există un zeu al rockului care, până prin anii '90 ținea neapărat ca adepții săi să aibă ce fâlfâi la head-banging, atunci acela a fost momentul în care și-a făcut simțită prezența sub forma unui, hai să-i zicem, „puseu de inspirație". I-am explicat, cu aparenta seriozitate pe care ți-o dă morocănoșenia vârstei, că îi înțeleg punctul de vedere, însă este vorba de o chestiune religioasă: la noi, bărbații nu se tund între Crăciun și Paște.

M-a privit mirată: în școală, printre sutele de musulmani mai erau câțiva creștini, inclusiv o profă indiancă, și nu auzise până acum de așa ceva. I-am precizat că este vorba de o tradiție a creștinilor ortodocși, știind că sunt singurul de pe acolo în afară de soră-mea care, oricum, nu m-ar fi vărsat. Școala profesa, în cel mai bun spirit musulman, toleranța religioasă și chiar dacă în programă avea cursuri de Islam, cei de altă religie erau scutiți și făceau, în schimb, etică. Argumentul meu era imbatabil. E drept că, pentru a o convinge pe directoare, a trebuit să vină și taică-meu la școală, dar cum tata a fost de gașcă și mi-a confirmat povestea, s-a luat decizia că pot să îmi las părul lung cu condiția să nu mi se vadă.

Au urmat luni de zile în care în fiecare dimineață mă dădeam cu o tonă de gel, ca să îmi dau părul pe spate și să îmi ascund în cămașă începutul de pleată. Bineînțeles că, după un timp, a trecut Paștele celorlalți și am fost chemat, iar, la discuții. Am explicat, pe același ton serios, că la noi, creștinii ortodocși români, Paștele se sărbătorește mai târziu decât la alții. Cam când ar fi trebuit să treacă și data aproximativă aruncată de mine pentru Paștele creștinilor ortodocși români, am avut bafta să fac vărsat de vânt, care m-a mai ținut două săptămâni în casă, iar când m-am întors la școală deja mai era puțin până la vacanță, așa că directoarea m-a lăsat în plata Domnului.

Este posibil ca directoarea doar să se fi prefăcut că mă ia în serios, însă prefer să cred că figura mi-a ieșit din cauza unei combinații de toleranță și lipsă de informații cu privire la creștini, într-o perioadă în care google nu exista, ca să poți verifica cum e cu creștinii ortodocși români și tăierea părului. Mai e o întâmplare, tot din primăvara aia, care ar confirma că băieții erau varză: moartea lui Cobain.

La câteva zile după ce s-a împușcat Kurt, la școală a fost nu știu ce festivitate. Am ridicat mâna că vreau să mă duc și eu pe scenă, în fața careului, să spun câteva cuvinte, și odată ajuns la microfon, i-am rugat pe toți să ținem un moment de reculegere în memoria lui Kurt Cobain. Toată lumea a tăcut, pioasă, spre plăcuta mea surprindere, dat fiind că până atunci găsisem doar vreo doi tipi care aveau idee despre rock. Când am coborât de pe scenă, însă, au început să vină o groază de colegi pe la mine, să îmi strângă mâna cu compasiune și să îmi spună că le pare rău de prietenul meu. Într-o perioada în care, de câțiva ani, Nirvana era în heavy rotation la MTV, ăștia n-aveau nici cea mai vagă idee cine fusese Kurt Cobain.

Jihadiștii din Statul Islamic au ținut să marcheze, anul acesta, Paștele Catolic, aruncând în aer o biserică a creștinilor sirieni. Creștinii din regiune sunt de ani buni ținta atacurilor extremiștilor, primul val de atentate având loc pe 1 august, 2004, când gruparea lui Abu Musab al-Zarqawi, din care provine Statul Islamic, a pus bombe la mai multe biserici din Baghdad. Foarte mulți creștini au fugit din Irak – de la peste un milion, înainte de invazia americană din 2003, au mai rămas în prezent câteva sute de iar Papa și Patriar hul Bartolomeu al Constantinopolului au avertizat că există riscul ca extremiștii musulmani să îi alunge și pe cei care încă nu au plecat din Irak și din Siria. Comunitățile creștine din cele două țări sunt printre cele mai vechi din lume, iar majoritatea sunt Asirieni sau Caldeeni, vorbitori de aramaică, limba lui Isus.

Până să înceapă nebunia asta cu jihadiștii, creștinii nu au avut probleme prea mari. În Baghdad, de exemplu, sunt zeci de biserici ce aparțin diferitelor culte creștine, iar când am fost prima oară acolo, în perioada lui Saddam, puteai merge liniștit la Slujba de Înviere, fără să ai emoții că niște căpiați ar putea să vină în biserică și să se arunce în aer. În facultate erau destul de mulți studenți creștini, iar fetele chiar își afișau apartenența religioasă purtând la gât cruciulițe de aur, ceea ce ar fi imposibil în ziua de azi, când extremiștii sunt în stare să omoare femei chiar și dacă le văd că nu poartă voalul tradițional.

Cel mai mișto era de Ramadan, cel mai important post musulman, în timpul căruia credincioșii nu trebuie să mănânce, să bea apă sau să fumeze de la răsărit până la apus. În uriașa cantină a Universității Baghdad, unde ne adunam în pauze să bem un ceai și să fumăm o țigară, se punea, la mijloc, un gen de paravan din pânză; de o parte a lui, creștinii și toți cei care nu țineau post puteau să bage în ei tot ceea ce voiau, în timp ce dincolo stăteau ceilalți care, nevăzând ceaiurile și țigările ar fi trebuit, teoretic, să fie mai feriți de tentație.

La începutul Ramadanului nu aveai loc să arunci un ac în partea din sală în care erau cei care țineau post, în timp ce dincolo era ocupată câte o masă ici-colo. Raportul se schimba, însă, treptat, pe măsură ce tot mai mulți musulmani renunțau la post – de obicei primul pas era un fum dintr-o țigară, apoi o țigară întreagă, un rânjet spășit și un ceai negru și tare, servit din păhărele mici de sticlă în care fusese pus zahăr până aproape de jumate – astfel încât, la sfârșit, în partea „musulmană" a paravanului mai rămâneau doar o mână de oameni.

Asta nu înseamnă că nu existau și atunci prejudecăți față de creștini. Cea mai mare dintre acestea le privea pe femei: mulți își închipuiau că, dacă nu umblă îmbrobodite, neapărat sunt gata să facă și sex, cam greu de obținut în acele vremuri, dacă nu erai însurat sau nu mergeai la curve. Bineînțeles că era o prostie, ba din contră, tocmai pentru că știau ce se gândește despre ele, creștinele aveau tendința să fie mai conservatoare și mai prudente decât musulmancele.

Creștinii au dominat, în Baghdad, și înfloritorul comerț cu alcool, din care se înfruptau fără nicio jenă și o grămadă de musulmani, fără să le prea pese de interdicțiile puse de profetul Muhammad. Perioada de vârf a fost imediat după căderea lui Saddam Hussein, când, profitându-se și de desființarea taxelor, s-a adus băutură în draci – o ladă de bere de import era vreo zece dolari și cam tot atât făcea și o sticlă de un litru de scotch sau de vodcă. Acest paradis al bețivilor nu a durat, însă, prea mult: extremiștii au început să îi omoare pe vânzătorii de alcool și să le arunce în aer magazinele, așa că deja în vara lui 2004, când au avut loc atacurile împotriva bisericilor, cele mai multe magazine stăteau cu grilajul tras și le vindeau băutură, pe la ușa din spate, doar celor care erau de-ai casei.

Probabil că nu există, în lume, oraș mai revendicat de religie decât Ierusalimul. E cel mai sfânt loc al evreilor și creștinilor și al treilea cel mai sfânt al musulmanilor, după Mecca și Medina. E, totodată, și unul dintre locurile din Orientul Mijlociu în care faptul că ești creștin nu îți poate pune cine știe ce probleme și există destui coreligionari de-ai tăi, ca să nu mai meargă figuri d-alea cu „bărbatul ortodox român nu se tunde…"

De fapt, probabil că sunt mai mari șansele să ți-o furi tot de la un creștin de-al tău, mai ales în perioada asta, a sărbătorilor pascale, când reprezentanții celor șase biserici care-și împart atribuțiile la Mormântul Sfânt – ortodoxă, catolică, apostolică armeană, coptă, etiopiană și siriacă – fac un adevărat balet ca să nu ajungă să se încaiere, ceea ce, de altfel, s-a întâmplat frecvent de-a lungul timpului; atât de armonioase sunt relațiile între ei, încât cheile Bisericii Învierii a trebuit să le fie date musulmanilor, iar poliția israeliană a intervenit, nu o dată, ca să îi potolească pe călugării bătăuși.

Asta nu înseamnă, însă, că în oraș lipsește armonia, nu atunci când vine vorba de business: eram cu un grup de turiști, creștini, acum câțiva ani, pe care ghidul evreu i-a dus să își cumpere suveniruri în magazinul prietenului său musulman, așa că dintr-o singură lovitură, toți cei trei Dumnezei s-au ales cu mulțumiri.

În orașul vechi, chiar prin zona pe unde ar fi trecut Isus la judecată și în drumul către cruce, n-o să vezi, însă, doar magazine de suveniruri, ci și cafenele cu denumiri gen „Ecce Homo", aflată, bineînțeles, nu departe de locul în care Pilat din Pont a zis respectivele cuvinte, sau, ca să nu supărăm pe nimeni, „Holy Rock Cafe", care trimite la Cupola Stâncii, de pe Esplanada Moscheilor. Când mai vezi și câte un turist burtos – da, da, era din România – care, pe Via Dolorosa, ia o grindă în spinare și o pune pe nevastă-sa să îl pozeze, îți dai seama că toate denumirile alea nu sunt întâmplătoare, localnicii știu cam la ce clienți să se aștepte.

Și atunci nu te mai miri nici că o parte importantă a industriei de suveniruri o reprezintă coroanele de spini, în câte variante vrei tu: cu cruciuliță de lemn, cu cruciuliță de fier, cu icoana lui Isus, cu text în engleză, în spaniolă, în franceză, sau cu citat din Noul Testament. Unele au chiar și cu certificat de origine, să știe lumea, când te întorci acasă, că nu ți-ai împletit coroana din niște spini găsiți la marginea drumului, ci ai luat-o chiar de acolo, din Țara Sfântă, unde însuși Isus a purtat una la fel. Și parcă altfel alunecă acum, pe gât, mielul ăla fraged a cărui grăsime ți se scurge, ușurel, din colțul buzei, pânâ când o simți în bărbie, iei șervețelul, te ștergi, după care ridici, satisfăcut, paharul de șpriț: „Hai Christos a-nviat!"

Mai citește despre Iisus:
E de tot râsul să-l răstignești pe Iisus în București în secolul XXI Inima lui Iisus din Harghita e mai hardcore ca statuia imensă de la Rio Iisus din Siberia