Am descoperit un fel de colonie românească în Turcia, cu evazioniști locali și mașini cu numere de Ilfov

FYI.

This story is over 5 years old.

RISE against the machine

Am descoperit un fel de colonie românească în Turcia, cu evazioniști locali și mașini cu numere de Ilfov

Când pleci la un subiect, nu ai nevoie să găsești oameni crispați din alte motive față de alea pe care urmează să le dai tu.
20.12.13

Aceasta este o rubrică cu aventuri din documentările RISE Project, un ONG de jurnaliști de investigații. Din el face parte și Romana Puiuleț, reporter și la emisiunea În Premieră cu Carmen Avram. Anterior a scris pentru Bursa, a făcut reportaje-anchetă pentru emisiunea tv BizBazar și pentru Reporterii Realității.

Suleyman burlacul nu arăta a turc.

Vara lui 2012 mă trimite împreună cu niște colegi până în Hatay în Turcia, la frontiera cu Siria, la vreo 1 800 de kilometri de România. Știu de la plecare că zona este tensionată din cauza războiului civil din Siria, ceea ce n-ajuta deloc demersului nostru. Când pleci la un subiect, nu ai nevoie să găsești oameni crispați din alte motive față de alea pe care urmează să le dai tu.

Publicitate

În regiune sunt așezate taberele de refugiați sirieni, iar fâșia este țintă pentru grupările teroriste susținute de regimul lui Bashar al-Assad. Bombele trasează permanent granița. Altfel, deși foarte aproape de Orientul Mijlociu, locul pare mai tolerant decât ne-am fi așteptat, iar Islam-ul mai relaxat decât în alte părți. Localnicii sunt renumiți pentru bucătărie, iar șmecherii din marile orașe ale Turciei iau avionul privat doar ca să cineze în capitala regiunii, Antakya.

Hatayul este puternic conectat cu România. În ultimii ani a ajuns cel mai important furnizor de legume și fructe. Dar cum traseul comercial degenerează adesea, noi ajungem aici să căutăm evazioniști și persoane ale căror identități au fost traficate, fix sub pretextul prolificului comerț. Adică proxies, oameni săraci, transportați în România, pentru a fi folosiți de rețelele evazioniste, ca să fure statul de sute de milioane de euro. Turcul sărac și neștiutor preia de la beneficiarii afacerilor, în schimbul a o mie de euro, firme încărcate cu datorii. După ce semnează actele, se întoarce liniștit acasă. E deja în Turcia, când prima autoritate se străduiește să-l găsească. Nici el, nici adevăratul beneficiar, care avansează în business ajutat cu acele milioane în plus, neplătite bugetului, nu vor fi găsiți.

Avem o listă cu sute astfel de oameni, toți cu domiciliul în Samandag, o localitate aflată la 20 de kilometri de Antakya. Înțelegem din prima că engleza este inutilă în zonă și că trebuie să investim într-un translator. Așa îl cunoaștem pe Suleyman. Poartă pantaloni albi de pânză, o cămașa bine întinsă pe corp, are părul cârlonțat și ochii mari, albaștri. „Nu arăt a turc, nu-i așa?", interoghează Suleyman, încercând să dezvăluie încă din start care îi sunt aspirațiile. Nu arată. Are un aer occidental, de tânăr profesor de ocazie, nici prea școlit, nici pasionat, cu totul neliniștit. Ceea ce îl face perfect pentru noi.

Publicitate

Suleyman bănuiește că taberele de refugiați ne-au adus în zonă - asta a atras mulți jurnaliști în ultima vreme. E gata să ne îndoctrineze, are propria-i teorie. E convins că refugiații nu sunt pe bune, ci infiltrați doar pentru a crea o diversiune la graniță. Așa-zișii refugiați cumpără alimente, dar refuză să plătească, sfidează populația. Toți devin extrem de periculoși când ies din taberele păzite. Ne sfătuiește să nu ne lăsăm înduioșați nici de copiii purtători de arme ale căror fotografii inundă presa locală, nici de chinuirile pe care le îndură orice sirian când fuge din calea glonțului. Dar acum, Suleyman învață ce e ăla un proxie. Știe că în Samandag locuiesc cei mai bogați și de temut comercianți ai Turciei. Ce nu știe e că restul populației îi ajută să facă bani ilegal.

Treaba e simplă, avem nume și adrese. De cum intrăm în localitate, pe partea stângă a drumului vedem prima mașină cu numere de Ilfov. Lângă, proprietarul. Vorbim românește ca-n Voluntari. Ne afundăm puțin și dăm peste altul, cu care ne-am înțeles tot în românește, și-un altul… Noi mirați, Suleyman îngândurat, tocmai i se dovedește inutilitatea. La granița cu Siria descoperim o adevărată colonie românească. Una relativ ostilă. Momentele tensionate îl stânjenesc pe Suleyman. Se scuză pentru lipsa de ospitalitate a conaționalilor săi. Când se îmbujorează de rușine, noi ne bucurăm.

Bunica lui Suleyman avea ochii sașii.

Suleyman își pierde utilitatea cu totul la Sezar Berrak acasă. Berrak vorbește românește mai bine decât unii miniștri autohtoni. Relaxat, povestește cum a furat statul român și cum i-a îndemnat pe procurori să caute adevărații beneficiari, doar că nimeni n-a părut interesat de indiciile sale. „Dă-mi mie pistolul, insigna, că-i găsesc eu ", le-ar fi spus Berrak procurorilor din Neamț, cât se afla încă în țară. În orașul Samandag este brutar, sărac și familist. Și primul bucuros să ne vadă, chiar dacă vizita nu-i miroasea a bine. Bucuria îl cuprinde și pe Suleyman care, deși nu înțelegea mare lucru, e fericit când noi suntem mulțumiți.

Publicitate

Documentele indică o adresă și nume noi. Doner Edip e un turc înstărit, cu afaceri în România și în Olanda. Vine acasă doar în vacanță, împreuna cu soția româncă. Și el se bucură să ne vadă, o vreme, până sclipirea din priviri se transformă în teamă, apoi în furie. Vorbim parțial în engleză, parțial în română, e pentru prima dată când Suleyman se schimbă la față, se albește. Casa luxoasă îi inspiră putere, tonul amenințare. Adevărul e că ochii lui Doner se opresc din când în când, mustrător, pe chipul lui Suleyman. Noi relaxați, ne despărțim prieteni. Suleyman înțelege că ai lui îi fură pe ai noștri, dar încă se lasă intimidat. Gândurile negre îl amuțesc și tace tot drumul de întoarcere.

Altfel, Suleyman e un visător plin de energie. Ar vrea să se îndrăgostească, să se însoare, să facă copii. Dar are o problemă, care vine chiar din limitele pe care și le impune singur. Îi e greu să se îndrăgostească de fetele recomandate de familie, dar și de cele impuse chiar de propriile și învechitele-i standarde. Vrea ceva îndrăzneț, să se joace, caută mister. Râdem superior. Noi căutăm evazioniști, e mult mai înțelept așa, pare că salvăm lumea, nu doar pe noi. Suleyman se teme, are o misiune ciudată, pe care o înțelege doar parțial. Câștigă binele pe care-l vede în noi. Se lipește ca pruncul la sân, pune întrebări ca unul abia dus la școală și se miră cât să te-ndrăgostești de el pe loc. Așa se face că, îi cedăm pe la a doua întâlnire. Suntem prea obosiți ca să mai facem față insistențelor lui de a ne prezenta familiei sale. Părinți, frați, matuși, unchi, bunici, toți par pregătiți să se înfrupte spiritual din noii prieteni ai lui Suleyman.

Bunica, cea mai bătrână dintre toți, cu ochii sașii, tenul închis și gârbovită, nu pare să fi fost anunțată de motivul întrunirii de familie. E seară, cerul înstelat, terasa mare, plină de adulți curioși și copii zgomotoși. Îmi amintesc bine asta, pentru că urma să am o comunicare directă cu cerul, posibil și cu Alah. Când mă vede bătrâna că intru, eu și destinul ne facem totuna. Mă înșfacă cu mersul șchiop și ochii pierduți, mă ridică de la pământ, mă strânge tare și țipă, țipă de bucurie. Mi se ridică păru-n cap. Cred, pe bune, că tocmai ce-mi primesc mesajul divin de-l așteptam de-o viață. Atât de tare mă sperii. Până să mă aducă cu picioarele pe pământ la propriu, înțeleg că tocmai fusesem părtașa unui strigăt de mulțumire trimis către Alah, un dans al bucuriei.

După ce-mi revin, cineva îi explică bunicii că eu nu sunt viitoarea mireasă a lui Suleyman, că sunt un ziarist în căutare de răufăcători, iar de măritiș nu-mi arde. Dar, uite care-i treaba, omul nostru își faultase tot neamul, care acum era în pericol de dizolvare. Dacă el nu se însoară, niciunul dintre frații mai mici nu are voie s-o comită. Și na, ditamai blocajul. Suleyman, știți deja, refuză sistematic ofertele, se joacă de-a neînțelesul, ar vrea să fugă, nu a văzut nici Istanbulul, are multă treabă și drum lung până să-și găsească femeia.

Este trist, pentru că plecăm, deși Suleyman se teme să rămâne singur - evazionistul Doner încă-l sună, ne caută. Dar Suleyman ne urăște în timp ce ne iubește. „Hey sweetie, mabye we'll meet again!" Și rămânem prieteni. N-are gagică nici acum, la anul îl paște armata. Bunica tot îngrijorată, neamul încă blocat. Evazioniștii l-au mai slăbit, noi pe ei nu.