Am fost la comemorarea celor 137 de victime ale atentatului terorist de la Paris

E șapte jumate seara și data e 12 noiembrie. Ca în fiecare weekend, străzile din arondismentul numărul 11 din Paris sunt pline de oameni. Dar, în seara asta, petrecerea o să se desfășoare altfel în localurile de pe lângă Bataclan. În fața barului Apérock, zeci de oameni își beau halbele în timp ce sirenele mașinilor de poliție urlă pe fundal.

Un grup mare de ofițeri îi monitorizează pe toți cei care intră în zonă, cam ăsta-i tonul serii. Într-o oră și jumătate, Bataclan își va deschide porțile pentru public, la un an de la atentatele teroriste din Paris. Sting, muzicianul care a cântat aici pentru prima dată în 1979, a fost ales să comemoreze această ocazie.

Sute de oameni așteaptă începerea concertului într-o atmosferă tensionată. Viviane, 23, e studentă la design grafic, dar și un client frecvent la Apérock, bar pe care-l consideră „o a doua casă". Se sprijină-n coate de tejgheaua barului și pare destul de reticentă să se alăture cozii de la intrare. Se uită înspre bulevardul Voltaire, care e complet gol acum c-a fost blocat de poliție. Ochii ei trădează anxietate care apare în astfel de momente. „E foarte ciudat să aștept aici așa. În serile de concert, oamenii-s de obicei mult mai veseli. Dar acum, e atât de pustiu încât mi se pare că suntem într-un film western, în timpul scenei de duel dintre doi pistolari".

Prietenul ei, Cedric, care glumește c-ar putea să fie șeful barului „la cât timp și bani am petrecut acolo", e în același film. „Nu mă simt stresat, doar mă chinui să nu mă gândesc la nimic înainte să intru acolo", explică el. „Trebuie să fim pragmatici și să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul natural. Cu toții ne gândim la același lucru: spectacolul trebuie să meargă mai departe".

La coadă, Didier, 48, iese în evidență prin ochii săi albaștri, la fel de șterși ca geaca sa de piele. Hipiotul ăsta bătrân a călătorit între orașele Rennes, Paris, Annecy și Los Angeles din iubirea sa pentru muzică, iar la Bataclan a venit din același motiv. „Locul ăsta reprezintă tinerețea mea, o eră a punkerilor care se băteau la fiecare concert. Acel spirit a fost atacat în noiembrie, anul trecut. Asta am venit să apăr în seara asta." Dar Didier a venit și ca s-o comemoreze pe Caroline, o prietenă care a fost împușcată în timpul atacului. Stă la vorbă cu toți jurnaliștii de-a lungul serii, ca și cum are nevoie să se ocupe cu ceva, ca să-și uite anxietatea. Concertul e gata să înceapă, sub supravegherea ofițerilor de poliție, inclusiv Jean, 58 de ani.

Jean e un polițist de modă veche, cu experiență de 35 de ani. El poartă un fes cu Harley-Davidson și inele cu cranii. Studiază calm mulțimea, cu un walkie-talkie în mână. De-a lungul carierei a trebuit să facă față la trei atentate teroriste: două în 1995, la stația RER din Saint-Michel și la Musée d'Orsay, apoi a ajutat oamenii din Stade de France, în noiembrie 2015.

„Nu simt nicio emoție în seara asta", îmi explică. Jean este un profesionist, dar asta nu înseamnă că-i lipsit de empatie. „Am văzut lucruri oribile la Stade de France - un braț smuls, vertebre care zac pe jos. Dar nu am rămas traumatizat. Nu pot să explic de ce, unii dintre colegii mei n-au trecut niciodată peste asta, dar pe mine nu m-a blocat. Dar înțeleg de ce oamenii au multe sentimente complicate în seara asta", explică el, în timp ce se uită la două fete cu flori în mâini care plâng. Pentru Viviane, Cédric și prietenii lor, a venit momentul în care trebuie să intre în Bataclan. Câțiva clienți vechi urlă „bine ați revenit", în timp ce barmanii toarnă băuturi. Mai mulți oameni din public poartă o insignă CUMP [Cellule d'urgence médico-psychologique] - un semn care arată că sunt gata să ofere ajutor moral și psihologic supraviețuitorilor, rudelor și prietenilor victimelor atacului de la Bataclan.

Între ei, Claudine zâmbește ușor. În seara asta s-a reîntâlnit cu oameni pe care-i ajută de săptămâni, chiar luni bune. Majoritatea oamenilor au abandonat sesiunile de terapie începute cu ea, dar nu le poartă pică pentru asta: „Terapia ar trebui să fie ceva progresiv", îmi explică, „nu se rezolvă peste noapte. Iar unora nu le place acest lucru, ceea ce e perfect normal, poate fi frustrant. Dar e necesară, mai ales pentru oamenii confruntați cu violență fizică și morală".

Luminile se sting, oamenii fac liniște. Sting apare pe scenă și începe spectacolul c-un moment de reculegere. Localul are o capacitate de 1 500 de locuri și e plin ochi. În mulțime sunt membri ai mai multor administrații - ministrul culturii Audrey Azoulay, purtătoarea de cuvânt a Partidului Socialist Juliette Méadel, dar și Anne Hidalgo, primarul Parisului, și Valérie Pécresse, președintele consiliului regional Île-de-France. Președintele francez François Hollande a sosit cu câteva ore înaintea concertului ca să prezinte un omagiu celor decedați.

Da la „Message in a Bottle" la „Roxanne", concertul lui Sting se simte ca o comemorare și o petrecere festivă în același timp, o ambivalență pe care artistul britanic vrea s-o mențină cu ajutorul lui Ibrahim Maalouf, care a venit pe scenă pentru „Fragile" și „Inch Allah". Publicul aplaudă ca să arate că dispoziția generală este totuși una veselă. La un moment dat, muzica preia totul. Petrecăreții își ridică mâinile-n aer, dansează și râd până la finalul ultimei melodii - „The Empty Chair", care a fost scrisă ca un tribut pentru fotojurnalistul Jim Foley, ucis de Statul Islamic în Siria, în 2014. După o oră și jumătate, concertul se încheie, iar mulțimea părăsește locul în care le-a fost atât de frică să intre din nou. Majoritatea par marcați de întâlnirea cu „noul" Bataclan, care a rămas neschimbat. Didier este unul dintre primii care pleacă. Pare ușurat. „Sunt mândru c-am fost la acest tribut superb pentru Caroline, Și mândru că nu m-am temut că se va întâmpla ceva oribil în seara asta". După câteva clipe, iese și Viviane. „A fost bucurie pură! Nu rezolvă totul, dar a fost minunat. Timp de un an, am simțit că sunt o umbră a proprie-mi vieți, simțeam durere de fiecare dată când treceam pe lângă Bataclan. Acum, am atins un punct de cotitură. Abia aștept să mă întorc." @barthgaillard

Le mulțumesc tuturor celor care au vorbit cu noi. Cei cu care am discutat au refuzat să fie fotografiați în fața clădirii, iar în interior nu au fost permise fotografiile din motive de securitate.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre atentate:
Am trăit două atentate cu bombă în Irak și încă țin minte mirosul de carne arsă
Am vorbit cu tineri din jurul Europei despre spaima atentatelor de la Bruxelles
Cum s-au panicat aiurea românii că o să fie atentat la Untold, din cauza unei clarvăzătoare