Era o după amiază luminoasă de toamnă când Florin trecu de gardul de beton ca de pușcărie și plecă. Cără pe ulițele satului Fierbinți o geantă mare și un rucsac în care a adunase mai toate lucrurile lui strânse până la 21 de ani. Avea să ia un maxi taxi cu care, chiar dacă nu mergea departe, făcea totuși aventura vieții lui. Chiar dacă nu trebuia să ajungă decât la jumătate de oră de mers cu mașina, până în Capitală, era cât un ocol al Pământului. Căci pentru Florin Ciobanu drumul Fierbinți-București a fost cât o decolare pe Marte.

Conform unor date venite din zona organizațiilor neguvernamentale, în 2014, la o conferință a ONG-ului Scheherazade Foundation, sub 10% dintre copiii din centrele de plasament reușesc să-și termine studiile și să-și găsească un loc de muncă. Numai un miracol îi face să scape de acolo suficient de pregătiți încât să reușească în viață. Cei mai mulți ajung într-o gură de canal sau în scări de bloc. De la casa de copii, în casa scării. Iată de ce:

Până la minunata zi a plecării cu microbuzul din Fierbinți, Florin Ciobanu a crescut într-un centru de plasament. Iar când spun „într-un", chiar la asta mă refer: până la 14 ani nu a ieșit niciodată din el. Toată lumea lui era închisă între niște garduri din beton, tip-pușcărie. În interiorul lui era și școala unde învăța, și cantina unde mânca, și căminul unde dormea. Toată galaxia lui era formată din trei clădiri, niște alei, o grădină cu zarzavaturi plus cerul deasupra. Deși avea vârsta la care unii copii au văzut deja continente, el nu numai că nu ieșise, din satul lui, nu ieșise nici măcar în satul lui.

Despre lumea de dincolo de gard știa prea puține. De obicei venea ea în vizită la el, o dată cu polițiștii din sat care, cu fiecare infracțiune comisă în Fierbinți, intrau în centru dând ușa de perete. „Pentru ei noi eram tot timpul principalii suspecți la orice. Veneau și întrebau: «Nu cumva au plecat copii din centru și au furat?» Desigur că nu plecaseră. Noi nu ieșeam niciodată. Erau bănuieli nefondate". Vizitele polițienești ar fi putut preda lui Florin o singură lecție: că orice ar fi dincolo de gardul centrului, e ceva care nu-și dorește.

Cantina unde mânca Florin era ca orice cantină, pavilionul unde dormea - ca orice pavilion. Doar școala era „specială". Nu, nu în sensul ăla de „specială". Se numea specială pentru că era pentru copii cu handicap mintal. El era însă departe de a avea vreun retard: era un copil sănătos, ba chiar foarte isteț, însă nimeni din centru nu avea timp să se împiedice de asemenea „detalii".

Așa că învăța cât putea într-o clasă în care la 16 ani o parte din colegii lui aprofundau diferențele între a I-a și a II-a, între A și B.

Și totuși, la 14 ani a scăpat. Cineva de la București a ordonat, într-o bună zi, ca el și alți copii normali să fie reevaluați și duși la școala normală din Fierbinți. Era o zi ploioasă de vară. „Până atunci uram zilele ploioase. Acum, când spun că plouă, plouă cu soluții. Până la urmă cam ăsta e rostul când plouă: rodește ceva, nu ? Acea zi ploioasă a fost o șansă pentru mine".

Când Florin vorbește, plouă cu metafore. I se trage de la zilele de după evadarea din centru, când a început să scrie poezii. Scria despre natură. Acea natură care i-a fost aproape străină până la vârsta buletinului, când pământul era doar pământul din curtea centrului, cerul era doar cerul de acolo, aerul, copacii, pietrele, insectele - la fel.

Și totuși Florin a reușit să fie primul pe județ la un concurs literar național. Se străduia să facă orice pentru a ieși în evidență, să arate că e mai bun decât ceilalți. Căci în fiecare secundă a vieții lui simțea o frică:

Amenințarea gurii de canal plana deasupra copilăriei lui ca un zmeu. Trebuia să se facă remarcat de profesori. Trebuia să impresioneze. Chiar dacă asta însemna să scrie despre ceva ce nu prea avea habar. Apoi a fost voluntar la sanitarii pricepuți, preda lecții de igienă și de prim ajutor, apoi a pus în scenă cu ceilalți copii din cămin piese de teatru, au jucat în D-ul Goe, un băiat care avea și o mam' mare și o mamiță, pe când ei, la centru, nu aveau nici una, nici alta.

Pentru Florin Ciobanu părinții lui înseamnă doar niște nume. Și nici pe alea nu le știe foarte bine. „Pe tata îl cheamă Ciobanu Ion. Ba nu! Ciobanu Dumitru". I-a cunoscut prima dată la 14 ani, căci deși știau de el, niciunul dintre ei nu venise până atunci să-l vadă în centru. Și-a imaginat de multe ori clipa când se vor întâlni. „Mă gândeam că mă va lua în brațe".

Ar fi trebuit să fie un moment solemn. Venise și primarul din satul părinților. Au intrat în curtea lor, deși „ a intra" e doar un fel de a spune că, de sărăcie, nu aveau gard și nu se intra nicăieri. În glodul de acolo, Florin și-a privit pentru prima dată mama în ochi. Iar ochii femeii îl priveau ca pe-un străin: „Dar ăsta nu e băiatul meu!".

Florin a plecat ca din pușcă la mașină și l-a lăsat pe primar să lămurească situația. Omului i-a luat zile să o convingă. Florin a revenit peste un timp. A fost lăsat în casă, a venit și satul să se uite la fiul neștiut al lui Ciobanu. „Alt copil, bă, Dumitre?! Ce faci? Echipă de fotbal?". Dar Dumitru avea o echipă de fotbal, 11 copii fără Florin - al 12-lea jucător. Florin știa că nu poate rămâne acolo. Frații lui nu-i spuneau nimic în față, dar când întorcea capul, simțea în ceafă o privire specială, aparte, flămândă. „Știu că se gândeau că sunt o gură în plus la aceeași mâncare".

Potrivit psihologilor, lipsa sprijinului părinților este una din principalele cauze ale eșecului acestor copii. „Familia îi structurează copilului niște valori, principii, chiar adaptarea la cutumelor sociale. La serviciile de tip rezidențial sunt angajații centrului care vin și pleacă. Mă gândesc din poziția angajatului, că ar fi un consum mult prea mare ca să investească suport emoțional pentru toți copiii și atunci se creează o legătură cu unul-doi", spune Virgil Bălan, psiholog care lucrează cu copii instituționalizați.

Lipsa părinților ar fi trebuit să fie suplinită la centru de educatori. Ei ar fi trebuit să le fie sprijin și model. Dar educatorii, dimpotrivă, îi educau în așa fel încât să nu reușească. Și se rugau să nu reușească. Lui Marian Raicu, crescut la o casă de copii din Ialomița, îi spuneau tot timpul: „Cine dreacu te primește pe tine la muncă, nu vezi că nu ești în stare? Tu, băăă, să iei BAC-ul?! Nu-i de nasul tău!Tu la fa-cul-ta-te? Faci tu față la facultate? Lasă că, după ce pleci de la noi, o să ajungi să te ia Dreacu, că te duci tu la semafor sau stai golan pe aici prin sat, mănânci o pâine".

„Educatorii ne purtau ranchiună, aveau niște frustrări generate de sistem. Omul ajunge acasă, și probabil se gândea: «Ăștia de la centru au de toate, au mâncare și eu nu am nici să trec strada. Fi-ar ei ai Dreacu!»", povestește Marian, ieșit din sistem de câțiva ani. Când ajungea de la școală, educatorii îl puneau să facă orice altceva decât să învețe. De cele mai multe ori erau puși să lucreze în grădina centrulu, „Se găseau tot timpul să ne dea ceva de făcut, chiar dacă nu era ceva constructiv: mută piatra de acolo acolo, rupe buruiana de acolo".

Marian a reușit să intre la facultate, dar, când a ajuns în București, și-a dat seama cât de puține lucruri despre viață învățase la casa de copiii. „În Capitală m-am simțit ca și cum mă pui pe mine oaie într-o junglă și nu știu ce să mănânc de acolo. Când am ajuns la București, nu am știu nici să merg dintr-un loc în altul: nu am știut să citesc o adresă pe o hartă, cum să interpretez o hartă sau cum să intru în comunicare cu un om".

Go-ro-blea. Goroblea. Marian Raicu nu va uita cât va trăi numele astă pe care îl poartă în timpane de peste 20 de ani. Goroblea era un băiat care le predase singura lecție certă la un centru de palsament din România: cine e mai puternic e cel care îi stăpânește pe cei mai slabi. Goroblea era un tip solid, aproape de vârsta majoratului, răsfățatul educatorilor din centru lui Marian. Deși se știa că îi bătea pe cei mai mici, îi umilea și îi viola. Educatorii nu numai că nu au făcut nimic să-l oprească, dar îi răsplăteau poftele.

„Erau complici", oftează Marian. Era pus să doarmă cu nou sosiții în centru, colegi de doar nouă-zece ani, fără apărare. Cu ei, Goroblea se comporta ca un Dumnezeu la care cei mici trebuiau să-i aducă ofrande: laptele sau biscuiții de la micul dejun, desertul de la prânz. Avea dulapul plin de dulciurile celorlalți. Până nu se trezea el, ceilalți copii nu aveau voie să se ridice din pat, să nu-l deranjeze.

Când îl rodea plictiseala, era de rău: îi trezea în miezul nopții pe cei mici să îi cânte, sau urina într-o sticlă și îi punea să bea. Mai grav era când Goroblea cerea sex. I-a cerut și lui Marian odată. „Am sărit pe geam. Și nu am spus la nimeni de ce, de frică să nu mă omoare". Îi va ține tot timpul minte fața și ticul acela de a da din cap tot timpul spasmodic de la stânga la dreapta.

La Florin Ciobanu în centru venea psihologul „doar în cazurile grave". De exemplu, când un educator l-a bătut atât de tare pe un băiat încât micuțul a refuzat să mai vorbească. La început l-au ignorat. Dar în a treia zi, văzând că tot mut e, directoarea a chemat totuși un psiholog de județ. Omul a venit, a vorbit cu copilul și, după ce i-a deznodat limba, a dezlegat și misterul. Apoi a plecat, ca și cum cazul a fost rezolvat. Dar copiii au nevoie de terapie uneori și de ani de zile, ca traumele să se vindece.

Ionuț Ursu, fost copil instituționalizat

Deși există psihologi angajați la direcțiile pentru protecția copilului, nu există și psihoterapeuți. După estimările lui Vișinel Bălan, liderul ONG-ului Desenăm viitorul tău care caută soluții pentru cei din centre, ar fi nevoie de sute de psihoterapeuți angajați în toată țara. Acum sunt zero psihoterapeuți și mult prea puțini psihologi care, în multe cazuri, au pierdut legătura cu pacienții.

Vișinel a chestionat 1 100 de copii instituționalizați, iar rezultatele lui sunt șocante:

Marian Raicu a plecat să dea admitere la București. Cuvintele educatoarelor îi țiuiau în cap, cuvinte pe care și le amintește perfect și acum la opt ani de atunci. Mi le repetă cu tot cu intonația de rigoare: „Tu, băăăă, la facultate? Ha! Poate visezi cu ochii deschiși?!". A visat și a intrat. Primul lucru pe care l-a făcut în prima zi de facultate, când și-a văzut colegii, a fost să le ascundă cât mai bine locul din care venea. Nici în cămin nu a știut nimeni că e abandonat.

În ziua în care le veneau colegilor de cameră pachetele cu mâncare de la părinții lor, i se punea un nod în gât.

Că e bine să se ascundă a fost prima lecție pe care a învățat-o încă de la școală. A aflat atunci că lumea asta în care a intrat, de dincolo de gardul orfelinatului, nu îl vrea. A intrat în clasa a cincea, la școala normală, pe merit: deși făcuse în cămin doar trei clase, o comisie venită să-l evalueze a rămas fără cuvinte când au văzut că el știa la fel de multe ca un copil cu patru clase de la o școală de masă. Însă în prima zi de școală dintr-a cincea, trezit deodată într-o clasă cu copii cu părinți, colegul de bancă s-a mutat mai în margine, când a aflat că vine de la orfelinat. De parcă ar fi avut râie. Așa că zece ani mai apoi, la facultate, nu a vrut să riște și nu a mai spus la nimeni.

Apoi a terminat facultatea și proaspătul inginer Marian Raicu s-a înscris la master. Iar acum e la doctorat. În paralel lucrează part-time la o companie în domeniul echipamentelor și instalațiilor termice. Sună bine, dar în realitate face și munca de jos, unde toată școala lui multă e aproape inutilă: montează centrale de apartament și deșurubează țevi.

Vișinel Bălan, fost copil instituționalizat,
lider al ONG-ului Desenăm viitorul tău

Cu toate acestea crede că nu a învățat degeaba. „Am o licență, un master și acum sunt la doctorat. Cred că statul a făcut o investiție bună în mine". Chiar dacă știe că riscă să ajungă în orice clipă pe drumuri, cu toată școala pe care o are. Căci acum câștigă extrem de puțin și nu-și permite o chirie. Cel mult cei 150 de lei pe care îi plătește pentru camera de cămin unde mai poate sta încă doi ani maximum.

Dar nu se descurajează. Așteaptă momentul în care să decoleze: „Nu mă văd lucrând în România. Aici e cam dificil, dacă nu au cunoștințe… nu cunoștințe de specialitate, în sensul de cunoștințe la locul de muncă-pile".

„Să te uiți la Good Will Hunting, dacă scrii despre noi. Așa suntem noi, ca acolo", îmi zice Lucian, un fost tânăr instituționalizat. Am văzut filmul: începe cu un copil genial care făcea calcule matematice imposibile și, cu toate astea, era om de serviciu și mătura holurile unei universități americane. A fost nevoie de un psiholog genial care să-i dea încredere în el să accepte o slujbă bună, pe măsura capacităților lui.

Lucian e printre puținii din centru de plasament de unde vine care a avut încredere în el și a reușit. Chiar dacă la început a simțit că a pierdut startul. „Noi pornim în viață cu un start de minus o sută de kilometri". S-a pregătit un an pentru admiterea la Cibernetică, dar, când a ajuns la facultate, a rămas perplex. I se cerea o taxă de înscriere: 160 de lei. O avere pentru el. Statul îi oferea 28 de lei pe lună bani de buzunar.

Ar fi trebuit să nu fi cheltuit nimic jumătate de an. I-a spus secretarei că vine de la casa de copii și că nu are bani de taxă. Și i s-ar fi răspuns: „Noi nu știm de legea care permite copiilor instituționalizați să aplice gratis". A trebuit să se roage de pro-decan ca să-l lase la examen fără bani. A fost un student bun și acum e printre puținii din casa lui de copii care au reușit să păcălească soarta și să nu ajungă pe drumuri.

Iar acum, că e la casa lui, încercă pe cât poate să-și ajute foștii colegi care, cei mai mulți „cerșesc la metrou sau fac video-chat". Pe unul din ei, un fost coleg de la centru cu care mai juca fotbal, l-a lăsat să doarmă o perioadă în mașina lui. Ajunsese să fure de foame. Într-o noapte l-au sunat paznicii de la un hipermarket să vină să-i achite ciorba. Prietenul intrase, o mâncase și ieșise fără să plătească.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte texte despre copiii străzii:
România este un paradis al pedofiliei
Romii dependenți de droguri din București sunt lăsați să putrezească
Decrețeii prin lentila unei foto-jurnaliste din Italia