Fotografiile astea arată evoluţia cuplurilor în timp

În 1982, fotografa Barbara Davatz, care locuieşte în Zurich, a fotografiat 12 cupluri. Şase (1988), 15 (1997) şi 32 de ani mai târziu (2014) a făcut acelaşi lucru, cu aceiaşi oameni. Numai că, de fiecare dată, unele dintre personajele fotogafiate erau implicate în relaţii noi. Seria care a rezultat, As Time Goes B, e un studiu pe termen lung despre relaţii interpersonale, vârstă şi stil.

As Time Goes By a fost expusă de curând la Fotostiftung Winterthur, în Zurich. Am contactat-o pe Davatz pentru o discuţie despre munca ei de-o viaţă.

VICE: Cum ţi-a venit ideea proiectului?
Barbara Davatz: Pe vremea aia, oraşul fermenta. Tinerii se luptau pentru spaţiul lor, ceea ce a dus la o serie de revolte în Zurich. Nu m-am implicat activ în mişcare, pentru că eram ocupată cu munca, dar am susţinut cauza şi am fost empatică faţă de oamenii care luptau pentru asta. Şi apreciam creativitatea lor, materializată în graffiti, materiale publicitare, ziare şi sloganuri.

Lucrările astea nu sunt rezultatul direct al evenimentelor care aveau loc în Elveţia atunci, dar sunt legate indirect de ele. Iniţial, m-am concentrat pe mesajul transmis de oameni prin aspectul fizic – putem folosi cuvântul „styling", deşi nu prea îmi place. Modul în care ne afişăm, hainele noastre, tunsorile şi accesoriile spun ceva despre noi şi despre modul în care percepem lumea. Când oamenii formează cupluri, mesajul lor devine de două ori mai puternic. Asta m-a fascinat.

Cum ai găsit personajele pe care le-ai fotografiat?
Totul a început de la Kurt şi Nicola. Sunt prieteni de-ai mei. Mi s-a părut că arată fascinant împreună. Amândoi aveau părul blond, tunsori similare, şi purtau negru din cap până-n picioare. Hainele lor erau artizanale sau din second hand, erau pur şi simplu minunaţi. M-au inspirat pentru seria de portrete care comunică un mesaj despre lume, un stil, prin aspectul generat ca pereche. Aşa că am început să caut şi alte cupluri similare.

Şi cum le-ai ales?
Criteriul principal era un look neobişnuit şi interesant, atât ca aspect fizic, cât şi din punct de vedere al hainelor. Ideea era să nu urmeze trendul vremii, din moment ce aveau un mesaj propriu, dublat de cuplul format. Spre exemplu, Beni şi Andi, doi dintre „Bewegler" (oamenii care au participat la revoltele din Zurich). Hainele rupte transmiteau un mesaj conştient împotriva „instituţiei", pe care îl emiteau când mergeau pur şi simplu pe stradă.

Şi cum ai ajuns să-i fotografiezi pe Beni şi pe Andi?
Stăteam cu toţii la o coadă uriaşă în faţa unei băcănii din Seefeld. Unul din ei purta o geacă din material textil, iar celălalt avea o geacă de piele căreia îi atârna tivul şi un pulover rupt. Îmi aduc aminte că puloverul verde al lui Beni era reparat cu lână roşie. I-am observat şi m-am gândit că ar fi minunaţi pentru proiect. Aşa că mi-am făcut curaj şi am spus: „Hei, voi! Sunt fotograf şi lucrez la o serie de portrete – v-ar interesa să pozaţi pentru mine?"

Au fost sceptici la început. Vorba aia, sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă. Dar după două zile m-au invitat în apartamentul lor pentru o discuţie. Am băut o cafea şi le-am arătat portofoliul meu. A fost chimie între noi şi, la scurt timp după, le-am făcut acest minunat portret dublu. E una din fotografiile mele preferate.

Ai plănuit dintotdeauna să fotografiezi oamenii pe perioade lungi de timp?
Nu neapărat. Eram fotograf profesionist şi aveam foarte mult de lucru. Ceea ce făceam ca artă era o chestie de timp liber. Într-o zi, Nikolaus Wyss şi Walter Keller m-au vizitat la studio în căutare de fotografii pe care să le publice în revista lor, Der Alltag.

Walter s-a uitat la portrete şi mi-a spus: „Dacă te gândeşti vreodată să extinzi seria asta, aş publica-o cu siguranţă în revistă." Mă gândisem şi înainte să dau continuitate proiectului, însă munca de fotograf nu-mi lăsa prea mult timp liber. Dar interesul pe care l-au afişat cei doi şi ideea că fotografiile nu se vor pierde prin arhivele personale m-au motivat puternic. Am trecut imediat la treabă şi am realizat încă 15 fotografii.

Ai simţit, de-a lungul timpului, că s-a dezvoltat o latură voyeuristică a proiectului?
Da, cu siguranţă există o astfel de latură. E o serie de portrete conceptuale: oamenii sunt ei înşişi şi privesc înspre aparat. Şi, desigur, procesul de îmbătrânire e atât de evident încât e greu să nu simţi o anume intimitate cu fotografiile.

Cum s-a dezvoltat peste vreme relaţia ta cu cei fotografiaţi?
De-a lungul timpului, am ajuns să ştiu multe despre vieţile lor. Oricând stabileam o dată pentru întâlnire, mai întâi stăteam la poveşti, ca să mă pun la curent. Şi de fiecare dată mă gândeam: „Uau, ce amuzantă e viaţa asta. Câte lucruri s-au întâmplat de când am vorbit ultima dată cu omul acesta."

Au devenit un soi de familie pentru mine. Dar probabil că ei reprezintă mai mult pentru mine decât însemn eu pentru ei. De-a lungul anilor, de fiecare dată când aflam câte ceva despre ei, de fiecare dată când găseam câte ceva în ziare (că vreunul a realizat un film sau o expoziţie sau că a câştigat vreun premiu de design), strângeam articolele, invitaţiile, biletele sau criticile. Păstrez şi acum o arhivă a lucrurilor pe care oamenii ăştia le-au făcut sau le-au experimentat, ca o mamă mândră de copiii ei. Din multe puncte de vedere, seria asta nu e despre momentele în care i-am fotografiat, ci despre timpul dintre momente.

Barbara Davatz – As Time Goes By, 1972 to 2014 a fost expusă la Fotostiftung Winterthur, în Zurich, în perioada 27 februarie – 16 mai 2016.

Traducere: Alexandra Andrieș

Urmărește VICE pe Facebook:

Mai vezi și alte serii foto:
Fotografii cu viața de noapte din România, cândva cel mai frumos lucru din țara asta
Fotografii vintage cu femei heroinomane superbe
Fotografii tulburătoare făcute de un uciga în serie