Petrecerea era una perfectă, exact așa cum trebuia să fie: eu eram în centrul atenției. Cel puțin așa credeam. Era o zi de sâmbătă și îmi sărbătoream ziua de naștere, pretextul ideal să-mi chem tovarășii de joacă din fața blocului. Pentru părinții și frații mei, aniversarea era doar încălzirea, un precursor al adevăratei petreceri de sâmbătă seara ce avea să urmeze.

Eram doar un pici miop care, orbit de noile jucării primite cadou, nu avea cum să observe lucrurile serioase care se petreceau în bucătărie, undeva pe traseul cămară-frigider: acolo se făceau proviziile esențiale: sifon (sau, dacă aveai noroc, apă minerală), vin (cât mai mult) și, la fel ca întotdeauna, nelipsita bere. Mă rog, în perioada aia, berea lipsea mai tot timpul din alimentare, motiv pentru care trebuia să faci puțină „cercetare de piață" să te pricopsești cu niște navete mai de soi.

Pe la șase seara, casa era deja plină de veri, unchi și mătuși gălăgioase. Se fuma peste tot, se vorbea și se râdea incredibil de tare. După zece seara, începea „Revoluția": vechile cadre se retrăgeau, iar tineretul ocupa sufrageria.

Acuma, încearcă următorul exercițiu: ia orice taximetrist sau administrator de bloc trecut de 50 de ani și întreabă-l ce distracții oferea pentru el și cei din generația sa România comunistă a anilor '70-'80. Cel mai probabil, își va încheia povestea cu expresia aia enervantă, rostită obsesiv, ca o incantație, de către orice nostalgic al Epocii de Aur: „Era mai bine înainte".

Bun, acuma nu trebuie să fii taximetrist (și nici măcar istoric), pentru a ști că perioada anilor '80 a fost una cruntă, din cam toate punctele de vedere. Dar asta nu-i oprea pe oameni să se distreze. Comunism-necomunism, alcoolul avea aceleași efecte asupra ficatului, foloseai tot două mâini să-ți îmbrățișezi prietena, în timp ce gravitația funcționa la fel de ireproșabil atunci când picai lat sub masă.

Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

E adevărat, formele de distracție erau pe atunci drastic limitate, comparativ cu ce vezi acum pe piață. Deficitul de oferte era compensat prin apelul la imaginație și creativitate. Țin minte o altă seară de sâmbătă, când mă întorceam, cu toată familia, de la o petrecere. În momentul în care Dacia condusă de taică-miu a cotit pe strada prost luminată din cartier, am deslușit în lumina farurilor, niște siluete cenușii, aproape spectrale, care se târau, ca niște zombi, pe marginea drumului.

De fapt, nu se târau, ci târau după ele lanțuri, târnăcoape și răngi de fier. Erau „nefamiliștii", un fel de troli ai Capitalei, care locuiau în așa-numitele „blocuri de nefamiliști" – niște cutii de chibrituri împănate cu garsoniere care împărțeau „la comun" bucătăria și dușurile. Echipați corespunzător, oamenii mergeau la distracție. La un bloc de nefamiliști (sau „La Nefam" cum i se spunea în jargonul local), se dădea bairam. Cu mintea încă limpede, nefamiliștii din blocurile vecine știau că aveau să se îmbete și că o încăierare cu vreo bandă rivală era iminentă. Situație în care întotdeauna era indicat să fii prevăzător din start și să asortezi la costum un târnăcop de înaltă calitate sau un lanț zdravăn, frumos nichelat. Noi veneam de la un banal chef, ei mergeau la o veritabilă paranghelie.

Când ne-am intersectat, nu au fost probleme. Am trecut unii pe lângă alții în tăcere.

De fapt, adusul de arme albe la petreceri de genul ăsta era un soi de obicei al pământului. La țară, în aceeași perioadă, exista o „discotecă" la câteva sate. Tinerii din satele vecine veneau să se răcorească și, dacă le pica cu tronc vreo jună locală, acest lucru provoca invariabil gelozia „gazdelor". Se lăsa cu bătăi crunte. De asta, dacă erai un holtei prevăzător, te încălțai cu cea mai reușită pereche de pantofi, puneai pe tine cea mai bună cămașă și te încingeai la brâu cu cea mai ascuțită toporișcă din gospodărie.

Urmărește documentarul VICE despre horinca ardelenească:

La oraș, distracțiile din timpul zilei se învârteau în jurul binomului cofetărie-ștrand. Pe lângă eterna Scala, studenții mai cosmopoliții alegeau cofetăria „Albina" – un fel de precursor al „M 60"-ului de astăzi. Herăstrăul vremurilor era, după unele spuse, ștrandul Străulești. La ștrand, era fix ca acum: stăteai la soare, te plictiseai și apoi plecai acasă. Peste o săptămână, te întorceai în același loc.

Acum, dacă vrei să petreci exact ca pe vremea aceea, e suficient să dai o tură prin București pe la restaurantul „Monaco" din Cișmigiu sau terasa Casei Universitarilor de pe strada Dionisie Lupu. Locurile astea par încremenite în timp, arată ca un program care rulează aiurea în holospațiul de pe naveta Enterprise. Totul e perfect conservat: mobilierul, fețele de masă, tacâmurile, chelnerii. Cașcavalul pane și eclerurile îți garantează o teleportare reușită în gusturile unei epoci apuse.

În locurile astea, personalul păstrează vii reflexele Epocii de Aur. În fiecare seară, la ora 21:30, chelnerii încep să urce scaunele pe mese, dându-și de înțeles că la 22:00 se închide și că ar fi cazul să te cari.

Cluburile și restaurantele erau pe atunci mult mai puține decât acum și, după cum ai văzut, se închideau, devreme. Dacă erai un tânăr descurcăreț, știai însă că cele mai tari cluburi de noapte își începeau activitatea după ora stingerii și le găseai, practic, pe fiecare stradă: sâmbăta seara aproape că nu exista bloc în București în care să nu se dea vreo petrecere într-un apartament. Se chemau „ceaiuri", „serate", „petreceri în familie" sau, pur și simplu, „petreceri".

La fel ca în cluburile de noapte de acum, spațiul nu părea să fie o problemă: cu cât locul era mai mic și invitații mai numeroși, cu atât mai bine. Covorul din sufragerie era ringul central de dans, iar masa din bucătărie se transforma în fumoar. De fapt, mint: se fuma peste tot, bucătăria era un soi de refugiu, un spațiu sacru în care fumătorii se retrăgeau ca să se și audă vorbind.

Toaleta era toaletă, iar eventualele camere suplimentare din apartament se transformau în locuri de bulăneală sau de somn profund, în cazul în care erai prea beat pentru prima variantă. Fiecare venea la chef cu un buchet de garoafe, o sticlă de băutură și ceva fursecuri. Gazda se ocupa de făcutul sandvișurilor. De regulă, erau compuse din felii de pâine cu unt peste care se puneau felii de gogoșari; la petrecerile cosmopolite aveai chiar cașcaval, parizer și chiar zacuscă ori salată de vinete.

Uneori, exista chiar și Pepsi. De regulă, o navetă cu 24 de sticle mici, la 0,25, care stătea bine ascunsă pe balcon, iar sticlele se împărțeau pe ascuns, doar la anumiți invitați, aleși pe sprânceană. Pentru săraci exista limonadă sau Brifcor (Băutură Răcoritoare Indigenă Fabricată cu Concentrat Original Românesc).

Printre celelalte atribuții-cheie ale gazdei se numărau băutura și, poate cel mai important lucru, punerea la punct a „playlist"-ului. Se asculta muzică pe benzi de magnetofon sau înregistrată pe casete. Se urcau apoi boxele pe pervazul ferestrei și se dădea sonorul la maximum: era ca un fel de marcare a teritoriului. Pe vremea aia, lumea habar nu avea de noțiuni de genul „hiturile verii" sau „heavy rotation".

Practic, o vară întreagă auzeai cam aceleași melodii, rulate de pe aceleași casete, sau benzi, la același tip de petreceri, sâmbătă de sâmbătă seară. Să asculți la o astfel de petrecere hiturile din Vest din urmă cu doi-trei ani era ceva colosal. Iar dacă, printr-o minune, aveai șansa să faci rost de vreo casetă cu ceva marfă din ultimul an, era echivalentul prinderii lui Dumnezeu de picior.

Ca să agăți o fată era suficient să ai o pereche de blugi Rifle, un tricou cu ceva (orice) imprimat, adidași „cu clape" și să ai acasă casete cu hituri pop-rock. Pet Shop Boys, A-ha, Depeche Mode erau zei, iar Michael Jackson era Dumnezeu în persoană. Țin minte și acum figura aproape transfigurată a fratelui meu mai mare în momentul în care un coleg de liceu și-a făcut apariția, la colțul blocului, fluturând în mână o casetă audio, ca pe un trofeu: era albumul Thriller. Caseta aia valora mai mult decât greutatea ei în aur.

Du-te azi la o petrecere și încearcă să impresionezi invitații cu ceva de genul „Hei! Știi ce am pe acest stick? E ultimul album al lui Kanye West!". Succes.

În anii 80, oamenii beau, se distrau, dar mai spuneau și bancuri. Primul banc cu Bulă l-am auzit la o petrecere în familie, prin aceeași perioadă. „Auzit" e un fel de a spune, întrucât singurele lucruri pe care le mai țin minte sunt „hai să vă mai spun una cu Ceaușescu", urmată de o șușoteală subversivă între tatăl și unchii mei. Șușoteală urmată, la rândul ei, de o explozie colosală de râs, stinsă rapid cu ajutorul câtorva jeturi de sifon bine țintite în paharele de șpriț.

Era petrecerea de sâmbătă seara când, în sufrageria unui apartament de pe strada Sevastopol, familia mea se aduna să râdă. Erau vremuri în care existau „duminici cu soț" și „duminici fără soț". Cu alte cuvinte, o duminică circulau doar mașinile ale căror numere de înmatriculare se terminau într-un număr par (adică „cu soț"), iar cealaltă duminică circulau doar mașinile care se terminau în număr impar (adică „fără soț"). Deoarece mașina tatălui meu avea număr „fără soț", iar cea a unui unchi avea număr „cu soț", întoarcerea acasă era mereu asigurată. Motiv pentru care petrecerile se terminau mereu târziu în noapte, în hohote de râs.

Bulă era deja pe atunci un soi de personificare a solidarității cotidiene: bancurile cu el și, mai ales, bancurile politice cu Ceaușescu țineau de un ritual cotidian, la orice fel petreceri: era momentul în care dacă erai un tânăr pregătit să iei viața în piept trebuia să înveți cum să iei distanță față de cei care nu se prindeau sau nu râdeau la astfel de glume.

Mulți dintre tinerii de atunci sunt astăzi părinții ălora care o ard cool prin cluburi.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre petrecerile de altădată:
Cum erau chefurile în căminele studențești din București, în anii 2000
Fotografii cu punkerii frumoși din Iugoslavia anilor '80
Petreceri cu securiştii la mare