Nu știu cum a fost copilăria ta, dar în a mea mâncam pufuleți sau pâine cu margarină și gem și mă uitam la seriale americane unde pizza era livrată în timp record chiar și noaptea. În lumea bogaților din seriale mereu pare să fie după colț un băiat cu pizza, gata să te servească și să fie foarte drăguț cu tine (mai ales dacă vrea și sex), pe când în România de livrarea mâncării acasă am aflat târziu, cred că prin 2007.

Acum, aproape zece ani mai târziu, am profitat de rolul meu de jurnalist, unul extrem de important într-o societate democratică, pentru a fi delivery boy de mâncare. Nu m-am dus însă doar pe un fel - pizza, shaorma sau ciorbă de burtă, ci am apelat la FoodPanda. Inițial, compania asta punea la dispoziție doar o aplicație prin care comandai mâncarea de la zeci de restaurante, dar când a văzut că sistemele de livrare sunt proaste spre extrem de proaste, dacă nu lipsesc cu desăvârșire, și-a făcut serviciu de livrare.

Așa am fost repartizat lui Florin, un bărbat la circa 40 de ani, inginer de profesie, profesor o vreme, în al cărui Logan am dus mâncare pentru aproape bogații Bucureștiului.

Înainte să încep cursa cu Florin credeam că voi aduna suficiente date cât de un Excel cu ce mănâncă românii, ce gusturi rafinate sau proaste au, iar la final voi putea face un bilanț cu câți bani cheltuie pe mâncare.

Nu am reușit așa ceva, n-am avut de unde, dar am ajuns la concluzia că românii nu știu ce să mănânce și sunt mai ceva ca un copil răsfățat, dar sărac, ca un adult care n-a plecat din casa părinților, sau ca un om simplu, beat, care preferă șaorma cu de toate, fără iute.

Primele comenzi încep pe la 11. Este ora la care oamenii care muncesc de dimineață se gândesc să-și comande ceva, ca și cum a venit prânzul. Focul livrărilor este în miezul zilei, evident, și Florin preia comenzile într-o aplicație specială în care notează de fiecare dată în ce stadiu e, astfel încât cel care a cerut mâncarea să știe cât mai are de așteptat.

Prima comandă a fost de la Peter's Burger, supă cremă de legume și ceva pui. Aici am aflat și marea problemă cu livrarea de mâncare.

Spre deosebire de curieratul de colete, unde timpul ține de șofer, deoarece are toate produsele deja în mașină, în cazul mâncării intervalul de livrare ține de: bucătar, omul care ia bani și înregistrează comenzile, șofer, trafic și așteptările pe care și le face clientul.

Cu Florin am livrat dintr-un punct în altul al Bucureștiului, de la Timpuri Noi la Victoriei, de la Mântuleasa la Dristor, de pe Dorobanți la Unirii, acoperind, în mare parte, centrul Capitalei.

Cea mai aglomerată perioadă este înainte de concedii, că vara se reduce considerabil ritmul. Mai puțină lume în corporații, mai puțini oameni pe acasă. Am remarcat însă că cei care lucrează în instituții mai apropiate statului, sau care ar putea mima activitatea un funcționar public sunt mai puțin pretențioși și mai atașați de mâncarea gătită decât ceilalți.

În ziua în care am mers cu livratul au fost comandate ciorbe, tocănițe, gogoși, carne de porc preparată în diverse moduri, mâncare arăbească, șaorma sau șaorma de-aia „cu stil", de se laudă Divan cu ea.

Pe asta din urmă, am dus-o chiar eu pe Calea Dorobanților la o bancă. Comanda făcea 89 de lei. Omul care mi-a preluat-o mi-a dat bacșiș cinci lei, dar ce m-a impresionat și mai tare a fost cum mi-a plătit.

Banii erau aranjați cap la cap, serie la serie, de la bancnota de zece lei, până la cea de un leu. „E bancher, nene, înțeleg!", mi-am spus ca pentru mine și am plecat, căutând partea mea din plată.

Era acolo, deși, sincer, mă așteptam la mai mult, mai ales după experiența similară, când am făcut pe curierul.

După ce am livrat prima mea comandă, am vorbit cu Florin despre bani. Se fac, dar se fac cu muncă. Ajungi la 2 500 – 3 000 pe lună, cu bacșiș de 50 de lei sau mai mult pe zi (depinde mult în ce zone livrezi). Poți face și mai mult într-o lună, dacă livrezi mult, dar asta este o chestiune atât de pricepere, cât și de noroc - nu poți livra mai mult, dacă te rețin restaurante sau clienți.

Inițial, mi-au făcut ochii ca globul disco când am auzit câți bani poți câștiga, dar la finalul zilei mi-am regândit optimismul. E al dracului de greu, cel puțin pentru mine ar fi.

Pentru că trebuie să suporți oamenii, în general.

Nu știu în cazul lui Florin dacă educația, experiența sau pur și simplu modul lui de a fi îl ajută să nu se certe cu oamenii. Și problemele apar, de multe ori, nu la clienți, dar la cei de la care ia mâncarea. Cea mai mare problemă de tipul ăsta am întâlnit-o la șaormeria Dristor.

Era o comandă pentru Timpuri Noi, ridicată de la Tineretului. Spre deosebire de alte restaurante, unde i se pregătește pachetul înainte și delivery boy-ul doar îl ia și plătește, la Dristor trebuie să iei bon și să te rogi de băieți ca să-ți ia comanda. De ce să te rogi? Că nu prea vor să facă „la pachet".

Efortul ar însemna să ia bonul și să urmărească acolo ce vrea clientul, fără să-i strige cineva de după tejghea „Da, fără maioneză. Nu, pune și niște ceapă. Da, o iau aici!".

Așa că ei, când primesc comenzi de livrare, iau bonul într-o mână și trebuie să urmărească litere după litere, pachet după pachet, să așeze totul în pungă și să-i dea livratorului.

Acum poate înțelegi cum, de fiecare dată când îți cumperi șaorma, se ajunge la un joc al ignorării, așteptării și cunoștințelor. Și cum, dacă te împrietenești cu ei, te tratează mai bine.

Și de ce asta durează.

Ăsta cu șaorma e cel mai nasol caz pe care l-am văzut. Altfel, ai tratamentele obișnuite: ca delivery boy ești desconsiderat, ignorat sau tratat ca și cum ar fi treaba ta să aștepți cât vrea bucătarul, chiar dacă acel bucătar nu-i chiar chef de categorie grea.

Există însă și reversul. L-am văzut pe Florin, cum își folosește cunoștințele sale în restaurante, printre clienți, cum se înțelege cu ei, știe de cum intră pe stradă unde se duce și ce anume a comandat clientul.

Cumva, în jurul unei ciorbe la caserolă sau într-o lipie în pungă se leagă niște prietenii.

Ziceam că timpul e esențial, că la Dristor am stat cel mai mult, iar ca delivery boy de mâncare înveți unde să parchezi ca să pleci cât mai repede. Așa am aflat și câteva trucuri, cum ar fi că dacă nu ai unde să parchezi, dacă n-ai voie, ridici capota motorului, lași mașina parcată și te duci rapid să iei comanda.

Desigur, sunt și amenzi - de viteză, de oprire ilegală, dar la finalul săptămânii, lunii, Florin spune că fac parte din meserie. Ne-a ajutat și că, atunci când am mers cu el, mașina nu era colantată. Omul nu-l înjură cu la fel de multă poftă pe tipul ăla care îi taie față și e doar într-un Logan alb.

Dar tot am sărit un gard la Unirii, pentru restaurantul Mr. Purceluș, sau am lăsat mașina parcată pe un colț de stradă.

Partea cea mai bună a fost când am început să aflu bârfe. Așa am aflat despre cântăreți zgârciți, care dădeau și câte 50 de lei bacșiș când erau burlaci în București, și după ce s-au căsătorit și s-au mutat în Băneasa nu mai lasă nimic, iar comanda o ridică nevasta.

Tot așa știu de fiica unui alt cântăreț care mănâncă alcool pe pâine. În loc să iasă din casă ca să-l cumpere, preferă să comande o salată și șase sticle cu vin.

Pe măsură ce livrezi mai multă mâncare, descoperi și mai multe dintre micile secrete din oraș, cum ar fi cine are restaurantul ăla, unde se face videochat pentru pensionarii bogați din America, cine patronează cantina aia cu ștaif sau unde beau cel mai bine jucătorii naționalei după fiecare mare eșec.

Mașina lui Florin n-are aer condiționat, așa că, pe la jumătatea programului, stăteam în mașină cu ambele uși deschise, așteptând următoarele comenzi.

A fost o pauză cât de o țigară, în care am stat pe bani ca șeful și am discutat despre mâncare: că puii au steroizi, că unele restaurante sunt jegoase, că fast-food-ul e așa și pe dincolo.

După fiecare experiență de acest tip, îmi ajustez puțin opiniile despre oamenii cu meserile acestea. Până să fiu curier, mă enervam că nu ajunge niciodată la ora la care spune, dar apoi am aflat că nu-i totul așa de ușor și că, de multe ori, sunt diverși clienți care trag de timp aiurea.

Acum, după ce am fost delivery boy, și nu pentru un singur restaurant, n-am învățat să mănânc mai bine sau din locuri mai aranjate, dar mi-au fost confirmate câteva stereotipuri.

De exemplu că românii habar n-au ce să mănânce, preferă ciorbele cu mult ulei, șaorma bună sau rea de la marile lanțuri de restaurante și deserturile astea la modă (gogoși de cinci lei!).

Totodată, cred că nu devii un șofer mai bun când ești taximetrist, ci când duci mâncare. Pe taxi mai faci mofturi, că n-ai cu ce să te întorci, că n-ai rest, dar oamenii sunt grijulii cu mâncarea lor ca cu un copil, chiar dacă n-au cele mai bune gusturi.

Și să mai zic ce am învățat. Asta începe cu povestea ultimei livrări. Am preluat de la un restaurant arăbesc de la Timpuri Noi pentru o livrare spre Mihai Bravu. „Cine ia banii, cui plătesc?", întreabă Florin. „Toată lumea. Toată lumea ia ban!", zice un arab de după tejghea, întinzând zâmbitor punga cu mâncarea ambalată.

Pe drumul până la comanda asta, Florin mi-a mai zis o chestie la care nu m-am gândit: „În București, deși nu-i vezi pe străzi, în restaurante, sunt foarte mulți arabi. Stau în apartamentele lor, în restaurantele lor, sunt o comunitate închisă, dar numeroasă".

M-am gândit la ce mi-a zis când în spatele restaurantului am găsit un centru cultural islamic.

Și mai rămâne doar atât: toată lumea ia ban.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre mâncare:
Poveştile ciudate ale băieţilor care livrează mâncare, din Bucureşti
Am mâncat doar Nutella timp de o săptămână și era să o iau razna
Te îngrași și dacă te uiți la mâncare