FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Un român care a locuit pe străzile orașelor europene mi-a povestit cum e să trăiești din muzică

Cânt pe stradă de nouă ani și câștig îndeajuns de mulți bani încât să nu mor de foame, să-mi permit chiria în Dublin şi să pot spune că trăiesc din muzică.
Toate fotografiile din arhiva lui Cezar Hăbeanu

Sunt șapte ani de zile de când umblu prin Europa cu chitara în mână, cânt prin pieţe și-mi trăiesc visul cu care am plecat din ţară, la 18 ani: să fac muzică așa cum au început Rod Steward, Tracy Chapman, Beck, Ed Sheeran sau Bono.

Totul a început în 2009. Cântăm într-o trupă din Ploiești și foloseam busking-ul (asta e termenul pentru cei care cântă pe stradă) ca să-mi finanţez echipamentul necesar şi „fondul trupei". Îmi mergea bine, cât să ies cu o tipă la un suc. În paralel făceam şi Canto la Palatul Copiilor din Ploieşti. În momentul în care proful mi-a zis, după ce am cântat o piesă la prima audiție, „Păi e bine, Cezar!", l-am întrebat ce trebuie să mai fac. Mi-a spus: „Nu prea ai ce să mai faci, sună foarte bine".

Publicitate

În același timp, eram și student în anul I la Jurnalism, la Spiru Haret, făceam naveta de la Ploiești, însă părinții nu-și permiteau să-mi plătească taxa. Jurnalismul nu a fost niciodată vreun vis al meu; îmi trebuia un job legat de scris ca back-up, dacă muzica eşua. Îmi formasem o trupă prin Ploieşti, iar filmul ideal era să ne mutăm cu toţii în Amsterdam și să trăim din cântat pe stradă.

AM AJUNS ÎN AMSTERDAM CU DOUĂ PACHETE DE ȚIGĂRI ȘI TREI LEI ÎN BUZUNAR

Într-o zi, am plecat. Am împrumutat 100 de euro de la mama unui coleg de trupă, cât să-mi plătesc autocarul, iar ai mei mi-au dat 30 de lei de care mi-am luat țigări înainte să trec graniţa din România. Am mai rămas cu trei lei în buzunar.

Ajunși acolo, am dormit la cort, am campat prin două campinguri, cel mai des în Zeeburg Camping. Nu era chiar atât de scump să stau la cort, costa cam 11 euro pe zi, dar nu puteam să plătesc pentru toți din formație. Am dormit la cort trei luni de zile, am slăbit zece kilograme, dar îmi doream foarte mult să fac asta: să cânt pe stradă. Aveam 19-20 de ani, rezistam încă.

Între timp, tentaţia a pus stăpânire pe majoritatea găştii: i-a apucat boemia şi s-au abătut de la înţelegerea noastră. La un moment dat, am întâlnit o tipă din Sankt Petersburg și ne-am combinat. Timpul a trecut, banii nu mai veneau pentru toată gaşcă, iar eu am decis să-mi continui aventura prin Europa alături de această fată. Am fost în Paris, Milano, am stat o lună pe-acolo, apoi m-am întors în Amsterdam.

Publicitate

Citește și:Am stat o zi c-un român abandonat care pune muzică între blocuri ca să supraviețuiască

Cum iarna era cam frig şi nu puteam să cânt în stradă, mi-am găsit un job. Noi, românii, nu aveam încă permis de muncă pe atunci, așa că lucram pe nişte ricşe în Amsterdam. Plăteam o chirie săptămânală pentru ricșă și toate taxele se duceau de acolo. Am avut jobul ăsta un an și jumătate, tocmai pentru că îmi doream să cânt cu un amplificator.

Să cânţi acustic, cu o chitară, poţi s-o faci la un colţ de stradă şi atât. În momentul în care ai un amplificator, se deschid şi pieţele, iar asta înseamnă să aduni lumea în jurul tău, să faci show. Problema a fost că olandezii au legi stricte. Nu-mi dădeau licenţă decât dacă aveam un apartament închiriat legal. Ca să fac asta, aveam nevoie de vreo patru-cinci mii de euro, plus cont bancar, să vadă cât câştig.

DUBLINUL E VISUL ORICĂRUI ARTIST AMBULANT

Cât am lucrat pe ricşă şi am aşteptat să-mi iau licenţa, singurul lucru pe care l-am făcut, legat de muzică, a fost un open mic, în fiecare luni, la o cafenea din Amsterdam. După ce am obţinut licenţa de cântat în pieţe cu amplificator, am făcut asta timp de un an. Apoi, în 2013, s-au schimbat regulile (gen emisia ta să nu se audă la mai mult de opt metri și au interzis orice fel de amplificare) și am primit notificare că s-a terminat treaba. A trebuit să ne mutăm într-un loc unde prietena mea să aibă permis de muncă, iar eu să pot cânta.

Publicitate

Am ales Dublinul, pentru că-n Irlanda, artistul este peste tot. Cântatul pe stradă e parte a culturii lor. De exemplu, în fiecare ajun de Crăciun există Christmas Busking, o chestie care a început acum vreo șase ani Toţi artiştii mari irlandezi, inclusiv Bono, Glen Hansard, Hozier sau The Script, ies pe scena din Grafton Street, unde cântă acustic.

Cezar, la o cântare pe străzile din Dublin

Pe de altă parte, Irlanda este locul în care puburile au muzică live şapte zile din şapte. Când te pui într-un mediu ca asta, competiţia este imensă. Ori te ridici la nivelul lor, eventual îi depăşeşti, ori nu supravieţuieşti. Ultima dată când s-a făcut recensământul pentru Dublin City Buskers, organizaţia care reprezintă buskerii, s-au numărat 600 de persoane. Toată lumea vine în Dublin să cânte pe stradă. Dacă eşti în stare să faci ceva în orașul ăsta, nicăieri în Europa nu ai probleme.

NEMȚII DAU BANI PE CD-URI, FINLANDEZII ARUNCĂ CU MONEDE, ÎN TIMP CE ROMÂNII SUNT SURPRINȘI

De-a lungul anilor, m-am plimbat prin toată Europa. Am cântat în Roma, Milano, Como, în mai multe locuri din Germania, Helsinki, Dublin, bineînţeles, Amsterdam şi alte câteva oraşe din Olanda. Plus Bucureşti. Fiecare loc are un specific de public. În Helsinki merge totul mai rock, în Italia e mai romantic, în Germania e un fel de hibrid. Nemţii cumpără mai multe CD-uri, dar finlandezii sunt mai ok la monede. La Helsinki, de exemplu, am avut parte de o reacţie foarte mişto. Înainte de cântare, le-am spus oamenilor să nu uite că eu trăiesc din asta, dar că, dacă nu au bani la ei, nu-i nimic. Pot veni, la sfârşit, să dea mâna cu mine. Au venit vreo 20 şi ceva de persoane şi m-au îmbrățișat.

Publicitate

Cezar, la o cântare în Centrul Vechi

În Irlanda, muzica de stradă e o chestie normală, a fi muzician este la fel de comun cu a fi instalator. Publicul irlandez e mai sing along aşa. Vine, cântă cu tine, îţi dă un ban, câteodată îţi cumpără şi CD-ul.

În România, în schimb, oamenii sunt ca în Italia: complet surprinşi de showurile de genul ăsta. Cânt unde se nimerește, dar, de obicei, în țară, o fac în Centrul Vechi, la intersecţia dintre Lipscani şi Smârdan. Acolo e un loc bun să adun câteva zeci de oameni.

BUSKERI CARE OCUPĂ STRADA TOATĂ ZIUA ȘI DROGAȚI CARE-ȚI FURĂ MONEDELE DIN HUSĂ

Pentru buskeri, există reguli stricte în majoritatea oraşelor, deci nu prea apar conflicte între muzicienii de stradă. Dimpotrivă, în timpul ăsta mi-am făcut câţiva prieteni buni dintre buskeri. Roma, însă, e excepţia de la regulă. E o dezordine totală în fenomenul ăsta, iar buskerii din capitala Italiei sunt foarte teritoriali.

Cel mai des, se întâmplă următoarea problemă. Ajungi la locul cu pricina, unde vrei să cânţi şi sunt alţii înaintea ta. Îi întrebi: „Cât stai?". „Păăăi, stau toată ziua!". Păi nu, nu e frumos să stai toată ziua. Eu cânt de două ori câte 45 de minute. Dacă eşti cu adevărat un artist de stradă, faci banii în două ore şi apoi pleci altundeva, dacă vrei mai mult. Sunt şi alţii care trebuie să facă un ban.

Altă chestie e că se-ntâmplă uneori să mă trezesc fără banii strânși în husă. Mai ales în Dublin, pentru că acolo sunt mulţi drogaţi care nu realizează ce fac. Se bagă direct la bani, să ia ceva şi să se ducă acasă. Cât am chitara în mână, îi las, nu-mi risc chitara pentru cinci euro. Oricum, banii ăia îi fac înapoi în următoarele minute. Asta-i strada.

Publicitate

BANII NU-S MULȚI, DAR MĂCAR POȚI SPUNE CĂ TRĂIEȘTI DIN MUZICĂ

Cântatul pe stradă este a way of life pentru mine, dar, în acelaşi timp, şi sursa mea de venit. Pe stradă nu am niciun fel de presiune. Nu vine un tip beat cu berea în mână, care să-mi spună ce să cânt. În baruri, în schimb, se mai întâmplă şi următoarea chestie: dacă vine unu la tine şi-ţi spune „cântă aia!", iar tu nu vrei sau tocmai ai cântat-o, se duce şi se plânge la patron. Și tot tu ai probleme. Nu mai bine stau eu şi-mi văd de treaba mea?

Câteodată câștig mai bine, câteodată mai prost. Dar fac asta de nouă ani. Nu vorbim de sume extraordinare, ci de îndeajuns de mulți bani încât să nu mor de foame, să-mi permit chiria în Dublin şi să pot spune că trăiesc din muzică. Asta mi-am dorit dintotdeauna, deci n-am de ce să mă plâng.

Află mai multe despre călătoriile lui Cezar de pe pagina lui de Facebook.

Citește mai multe despre muzică:
Oamenii furau muzică înainte ca generația asta să strice tot cu pirateria de pe net
Am vorbit cu regizorul Cătălin Mitulescu despre muzica lăutărească din noul lui film
Trupa Azur mi-a povestit cum a cântat manele-n munți în ciuda regimului Ceaușescu