Fotografii de la Adunarea Anuală a Vrăjitoarelor din New York

Multă lume nu ia vrăjitoria în serios și de aceea, membrii comunități Wicca se străduiesc din greu să fie acceptați.

de Farah Al Qasimi

17.7.15

Fotografii de Farah Al Qasimi. Text de Callie Beusman.

WitchFest 2015 este, în multe feluri, un festival de stradă tipic din New York. Weekendul trecut, străzile erau pline de vânzători ambulanți; trecătorii evitau contactul vizual cu oamenii care împărțeau fluturași și broșuri; iar o fată tânără cu coroniță încerca să se bage nepoftită în fotografiile necunoscuților din amuzament, cum i-a explicat maică-sii. Dar în alte feluri, nu e tocmai un festival de stradă standard – vânzătorii oferă praf de zâne, ședințe de citit în tarot, haine steampunk; broșurile sunt despre magazine specializate în yoga și cristale vindecătoare și multe dintre victimele fetiței cu coroniță care strica fotografii purtau urechi de elf.

Publicitate

WitchFest, festivalul vrăjitoarelor, e organizat de Templul Familiei Wicca. Acesta e al patrulea lui an de existență, iar al treilea era cât pe ce să nu aibă loc, din cauză că localnicii din zonă au vrut să-l anuleze pe motiv că nu avea destule conexiuni cu cartierul. Dar Templul Familiei Wicca a învins și festivalul de anul acesta s-a ținut fără niciun obstacol.

Oamenii din mulțime arătau exact așa cum te-ai aștepta să arate niște păgâni politicoși: lângă Astor Place, o femeie îmbrăcată cu un voal roz ținea un discurs despre idolatrizarea zeițelor. La o stradă distanță, doi membri ai Frăției Ecumenice Păgâne îi explicau relația lor cu divinitatea unui tânăr curios într-un tricou polo. Iar peste stradă, o femeie cu pălărie de vrăjitoare filma un cor madrigal de fete care purtau diverse accesorii mitologice.

Ca orice tânără din mileniul trei care nu s-a adaptat în liceu, mă identific puternic cu vrăjitoarele. Îmi place că poartă negru; îmi place că sunt puternice și autosuficiente; am zâmbit și am încuviințat din cap când am citit că mitul cu călăritul măturilor vine de la faptul că își introduceau halucinogene în vagin cu ajutorul unei cozi de mătură. Cel mai mult îmi place că vrăjitoarele sunt amenințătoare pentru societatea dominată de bărbați, o tradiție pe care mulți participanți la WitchFest continuă s-o onoreze.

Planeta asta a fost dominată de bărbați prea mult timp, a rostit răspicat un bărbat cu perucă și ochelari de soare care ținea în mână un sceptru. Împreună cu soția lui – femeia de mai devreme, îmbrăcată în voal roz – conduce Rețeaua pentru Realizarea Zeiței, un cerc spiritual dianic dedicat ajutării femeilor să-și găsească în interior conexiunea cu „divinitatea feminină dinăuntrul nostru" prin meditații și discuții ghidate. „Acum suntem pregătiți ca energiile să se echilibreze din nou, atât cea masculină, cât și cea feminină", a adăgat el și a înclinat sceptrul în semn de aprobare.

Publicitate

Corul madrigal de pe stradă, numit Bell Book and Canto, au o metodă mai puțin spirituală, dar la fel de eficientă, de a obține echilibru între sexe. „Toate cântecele de băut mișto sunt scrise pentru bărbați", s-a lamentat lidera grupului, Jennifer Jones. „Și nouă, femeilor, ne place să bem și să facem tâmpenii, așa că ar trebui să avem propria muzică pentru asta." Așadar, în 2016, Bell Book and Canto au scos un album intitulat Alegeri proaste în viață. Un cântec, „I Came to Faire", detaliază povestea unei femei care se întoarce la un festival la care s-a îmbătat anul trecut și a rămas însărcinată, ca să-l găsească pe tatăl copilului ei.

Un alt cântec, „Big Little Problem", povestește despre o femeie care se desparte de iubitul ei pentru că nu e destul de dotat pentru ea.

La o tarabă ceva mai încolo, am vorbit cu două femei care participă la ritualuri menadice anuale – un ritual orgiastic în cinstea lui Dionisos. „Facem ritualul menadic pentru Ostara, care e începutul anului păgân", mi-a explicat o femeie pe nume Natalie care purta aripi de pene. „În această perioadă, femeile mergeau în pădure și se dezbrăcau de toate hainele. Dansau și intrau în transă, mâncau fructe și plante otrăvitoare și se tripau. Când li se făcea foame, prindeau animale, le sfâșiau și le mâncau crude."

„Noi nu facem din astea", a adăugat ea. „Dar ritualul e bazat pe renunțarea la obligații și responsabilități."

Publicitate

Multă lume nu ia vrăjitoria în serios și de aceea, membrii comunități Wicca se străduiesc din greu să fie acceptați. Totuși, am rămas surprinsă de cât de profunzi sunt mulți dintre cei cu care am stat de vorbă. Când l-am întrebat pe unul dintre reprezentanții de la Frăția Ecumenică Păgână dacă crede cu adevărat în zeități păgâne, mi-a răspuns: „Relația mea cu zeii e foarte centrată pe Platon și pe ideea lui de univers necunoscut ; de fapt, nu contează decât relația pe care o am cu universul. Cred că se poate spune că îmi privesc zeii ca pe niște metafore psihologice jungiene. "

Desigur, nu toată lumea a fost atât de directă cu mine. Când l-am întrebat pe Marele Preot de la Rețeaua pentru Realizarea Zeiței cum s-a cunoscut cu soția lui, mi-a răspuns: „Suntem suflete pereche de zece mii de ani." Mi-a observat expresia perplexă și a început să râdă. „Știu că asta nu-ți răspunde la întrebare", mi-a zis. A refuzat să elaboreze.