FYI.

This story is over 5 years old.

jocuri video

„World of Warcraft‟ mi-a şters aproape trei ani din viaţă

De curând, mi-am reactivat contul, după mai bine de patru ani. Nu am simţit absolut nimic.

Pentru o persoană cu un stil de viaţă sedentar şi plictisitor, un joc video se poate instala ca o boală lentă care îţi consumă timpul fără să-ţi dai seama. World of Warcraft, de exemplu, este cel mai cunoscut exemplu, având la activ printre cele mai multe decese cauzate de jocuri video. Cazurile sunt numeroase. De exemplu, în 2004, un tip din China a sărit de la etajul 24 crezând că prin moarte va întâlni nu ştiu ce Night Elf special. Alţii au murit în timp ce se jucau, unii după 19 ore, alţii după mai multe zile consecutive.

Publicitate

Deși nu se încadrează printre cele mai mișto jocuri, WoW este, probabil, cel care dă cea mai mare dependenţă. Are o poveste bună şi o comunitate unică, însă, trebuie să recunoaştem, grafica este demult depăşită. În calitate de fost jucător care a trecut prin această obsesie, pot să înţeleg perfect de ce unii oameni devin subordonaţi unui joc, deşi persoanele mai sus amintite depăşesc orice formă de compasiune.

După ce am stat de vorbă cu câteva fete, încă active în universul WoW, recunosc, m-a prins puţin nostalgia şi am început să contemplez la „perioada mea de glorie" - cei mai neproductivi trei ani din viaţa mea. Mi-am reactivat contul după o pauză de mai bine de patru ani şi nu am simţit absolut nimic. Toată tentativa mea a durat fix cinci minute, timp în care am intrat pe unul din caractere, am apăsat de trei ori pe space şi am ieşit.

Primul an nu a fost critic, dar tot ca o pierdere de timp s-a manifestat

Fotografie de Gamerscore Blog, via Flickr

Am făcut cunoştiinţă cu WoW-ul la începutul celui de al doilea expansion – The Burning Crusade, adică prin 2007. Cum? Practic m-am trezit cu jocul direct în braţe. Cei mai buni prieteni erau foarte implicați, la vremea respectivă, şi fiecare ieşire cu ei era pentru mine în zadar. Toate subiectele de discuţie duceau inevitabil la WoW. Mă simţeam mai în plus la masă, decât dacă aş fi ieşit cu un cuplu scârbos de romantic. Oamenii erau atât de maniaci încât au preferat să-mi facă jocul cadou, decât să discute efectiv despre altceva. Mă rog, nu pot să spun că m-a deranjat, pentru că mi-a plăcut din prima atmosfera din WoW.

Publicitate

Primul an a fost mai moale pentru mine, practic dădeam banii ăia lunar fix degeaba. Tot ce ştiam era că trebuie să apas pe tasta 1 ca să omor chestii şi să predau questurile la semnele de exclamare, în rest pierdeam vremea adunând iteme pe care le alegeam în funcţie de culoare, ca să se asorteze frumos magul meu prăpădit.

Dacă se întâmpla să mor, şi asta era des, îmi lua jumătate de oră să-mi găsesc hoitul pe hartă. În fine, cu timpul am învăţat să pun întrebări şi să înţeleg mai bine faptul că jocul nu era un fel Sims fantastic cu elfi.

Citește și Cum e să fii o tipă pasionată de gaming în România

După câteva luni, am intrat în prima guildă. Era exclusiv de români şi intrai acolo doar dacă completai, pe site-ul lor, o aplicaţie care era mai stufoasă decât un CV de profesor universitar. Pe mine cred că m-au primit aşa uşor pentru că eram fată. Încetul cu încetul, după ce am mai „crescut", am început să fac instanţe cu ceva membri, iar, mai apoi, am ajuns în raidurile neoficiale. Am prins repede mişcarea, mi-am înţeles în mare clasa, nu m-am făcut de căcat cu greşeli catastrofale şi, într-un final, m-au primit în raidurile „de elită".

Al doilea an a devenit mai competitiv şi eu eram în continuare încântată

Nimic mai bun, decât să bagi în WoW în seara de Crăciun, fotografie de Jeremy Keith, via Flickr

Guilda nu era extraordinară, dar era în primele zece de pe server. De la bun început, pierdeam foarte mult timp în WoW, tocmai intrasem la Jurnalism – deci aveam timp berechet. Cu toate că eram destul de încântată de nivelul la care am ajuns, mereu mă gândeam la posibilitatea de a juca cu nişte oameni mult mai experimentaţi. Coechipierii mei erau în mare parte familişti, super dendi relaxaţi şi ălea câteva ore de raiding pe seară reprezentau felul lor de a se elibera după o zi de muncă. Nu jucau pentru progres şi tot raidul era pentru ei o ocazie accesibilă de a sta la taclale cu nişte oameni care împart aceleaşi pasiuni.

Publicitate

Însă, la un moment dat, pe serverul nostru s-a mutat o guildă, tot de români, dar care jucau la nivel competitiv. Tocmai se lansase Ice Crown Citadel şi ăştia l-au doborât direct, primii pe server, pe LichKing. Câţiva coechipieri de ai mei s-au transferat rapid la concurenţă şi, în scurt timp, m-am cărat şi eu acolo. Nu știam în ce mă bag.

Au urmat o serie de teste până să intru în raidul oficial de progres. A trebuit să demonstrez că ştiu toate raidurile vechi, că scot dps-ul maxim, că ştiu să-mi aleg gear-ul, că am o configuraţie optimă la calculator, că am conexiune de internet stabilă, etc. Eram terorizată, ţin minte că m-am dus la un prieten să joc de la el, pentru unul din teste, deoarece nu ştiam bine raidul şi aveam nevoie de cineva să-mi şoptească ce să fac.

Citește și Am vorbit despre gamerițe din România despre cum s-au apucat de jocuri video

Ideea e că m-au luat în serios şi am început să joc la nivelul dorit. Apoi am început să pierd 12 ore zilnic în joc şi alte câteva ore pe forumuri, uitând complet de alte priorităţi. Primul an de facultate l-am pierdut detaşat, aveam aproape zero prezenţă şi mutrele profesorilor îmi erau atât de vagi, încât nu ştiam dacă le recunosc de pe scara blocului sau de pe holul facultăţii.

Eram atât de obsedată încât nici nu am realizat că s-a scurs anul şcolar, vedeam numai cifre galbene şi strategii de boşi. Practic eram în lumea mea epică, de first realm şi top 50 world wide. Aveam acea falsă impresie de om împlinit şi nici nu realizasem ce viaţă tristă aveam de fapt.

Publicitate

Prietenii mei s-au lăsat de WoW la aproximativ un an după ce m-au corupt, însă deciza de colectiv nu m-a afectat mai deloc. Jucam deja de mult alături de cu totul alte persoane. Sincer, nici nu ştiu cum de m-au mai suportat, după ce şi-au băgat picioarele în el joc, ca nişte oameni cu adevărat raţionali. De atunci, tot timpul se trăgea de mine să-mi mişc fizicul din casă. Când o făceam, era fie în zilele libere, care erau puţine, fie atunci când „simulam" o pană de curent ca să mă sustrag din raid.

Când ieşeam în oraş, efectiv nu aveam despre ce să vorbesc, nu se întâmpla nimic în viaţa mea. Practic, doar semnam condica de prezenţă săptămânală, ca să ştie lumea că încă respir. Discuţile erau foarte anoste şi, repet, în locul lor renunţam de mult să mai chem în oraş un om ciudat ca mine: „Şi, ce ai mai făcut?" – „Da' ui, nimic special, l-am dat jos pe Nefarian. Voi?".

În ultimul an mai mult m-am târât în joc şi nu a fost deloc amuzant

Fotografie de Elliott Cable, via Flickr

Tot entuziasmul meu s-a scurs dintr-o dată, pentru că a început să nu mai fie deloc OK. Senzaţia era exact ca începutul unui nou job, care pare extraordinar, cu un comitet drăguţ şi multe oportunităţi. Iar, după un timp, începe să arate ca un job ca oricare altul, unde intervin nervii, stresul şi starea generală de sictir.

În ultimul meu an de WoW eram deja scârbită de orice însemna raid şi PvP. Ultima mea încercare de a face ceva deosebit s-a dovedit a fi cea mai mare pierdere de timp. Mă rog, nu ca şi cum aş fi făcut ceva productiv până atunci.

Publicitate

Urma să se lanseze un nou expansion. M-am hotărât, alături de câţiva coechipieri, să încercăm să facem first realm level 85. Ne-am făcut un plan de questuri, instanţe şi zone bune de grinding, ne-am aprovizionat cu mâncare şi energizante şi ne-am pus pe treabă. Din start a fost un eşec complet: ne-a luat trei ore să intrăm în joc pentru că serverul era suprasaturat de jucătorii care stăteau la coadă să se conecteze, având aceleaşi gânduri ca şi noi. Am stat în joc în jur de 36 de ore şi nu am reuşit nimic. Bineînţeles, nu am avut nicio şansă în faţa celor care au avut norocul să între în joc din prima.

Citește și Cum e să te îmbogățești jucându-te pe calculator

Următoarele zile le-am petrecut împărţind toate căcaturile mele din bancă (gold, inteme, consumabile, etc) prin toată guilda şi apoi am renunţat definitiv la joc. Ştiu că aveam aproape o lună întreagă plătită, dar îmi era deja scârbă de WoW. Şi culmea, nu am simţit eliberare sau mai ştiu eu ce senzaţie dubioasă. Pur şi simplu am revenit la chestii normale, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Am reînceput facultatea, pe care am terminat-o ca un om normal şi am început să am alte activităţi în viaţă demne de un adult – taxe, gătit, curăţenie, cumpărături, serviciu, etc. Pe cuvânt, toate îmi par mai interesante decât o zi petrecută în WoW.

Înainte, obișnuiam să mă mai mândresc cu experienţa mea dintr-un joc tâmpit, chiar dacă nu mai eram activă. Acum evit genul acesta de discuţii. Când mă întreabă cineva ce am făcut în perioada respectivă, mă blochez. Nu am un răspuns rezonabil. Sunt aproape trei ani şterşi complet, care nu mi-au adus niciun beneficiu în viaţă.

Într-adevăr, am cunoscut oameni interesanţi cu care încă păstrez legătura, dar, în continuare, nu pot să-mi justific această pierdere de vreme. La jocuri nu am renunţat complet şi nu aş face asta niciodată, însă nu m-am mai apropiat niciodată de acel stagiu catastrofal.

Citește și alte materiale despre ce înseamnă să fii gamer în România:
Cum era să fii gamer în România anilor '90
Cum erau concursurile de gaming în România anilor '90
Cele mai mișto 10 personaje din jocurile video