Fotografii care spulberă stereotipurile pe care le știi despre Africa

FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Fotografii care spulberă stereotipurile pe care le știi despre Africa

Mă îngrijorează stereotipul despre Africa care vorbește doar despre sărăcie și copii zâmbitori cu muște în jurul gurii, deci prioritatea mea a fost să lupt împotriva acelui stereotip.
10.11.15

Când a fost publicată, în 1954, cartea autorului nigerian Amos Tutuola, My Life in the Bush of Ghosts , a fost apreciată pe plan internațional pentru abordarea plină de imaginație a folclorului nigerian. Dar povestea băiatului care se refugiază din calea războiului într-o lume interzisă a fantomelor și spiritelor a fost criticată de elita intelectuală, care a considerat că limbajul, din perspectiva fantastică și naivă a unui copil, a reprezentat o digresiune de la engleza curată imprimată asupra țării de trecutul colonialist.

Publicitate

Dar magia poveștii se datorează fix acestui limbaj jucăuș, care a captivat publicul din Marea Britanie, Africa și America. Astăzi, cartea e reprezentativă pentru cultura nigeriană și l-a inspirat pe muzicianul David Byrne care, împreună cu Brian Eno, a înregistrat un album revoluționar cu același nume, inițial batjocorit.

Cartea continuă să încânte cititori noi, inclusiv pe fotografa spaniolă Cristina de Middel – artistă și documentaristă care a mai explorat istoria Africii prin proiectul Afronauts.

VICE a stat de vorbă cu de Middel despre imaginile frumoase și tulburătoare din noul ei proiect, This Is What Hatred Did.

Fotografii de Cristina de Middel

VICE: Povestește-mi cum te-a inspirat cartea lui Amos Tutuola My Life in the Bush of Ghosts.
Cristina de Middel: Mi-a plăcut mult structura și limbajul narativ al cărții și, în timp ce o citeam, m-au răsărit în minte imagini foarte interesante. Am început să le desenez și nu știam ce să fac cu ele, până când am fost invitată să prezint seria Afronauts și am mers într-o excursie în Makoko, o zonă unde mulți fotojurnaliști fac fotografii clișeu cu Africa. Din alea cu copii săraci și cartiere sărace, în care toată lumea e zâmbitoare. E un cartier foarte stereotipic unde se afumă mult pește și e întunecat și foarte frumos în același timp, înfricoșător și romantic. Am simțit că e cel mai bun loc unde îmi pot spune povestea despre carte – care mi s-a părut incredibilă – și că pot face portretul cartierului dintr-o perspectivă diferită. Dacă cauți pe Google Images Makoko, Lagos sau Nigeria, una dintre primele imagini care îți va apărea e din Makoko.

Am vrut să spun povestea cartierului – sa măcar să încerc, pentru că sunt o femeie albă și îmi voi proiecta și imaginația asupra ei – dar bineînțeles că nu sunt expertă și n-o să fiu niciodată expertă în ce se întâmplă în cartier. Nu e jobul meu.

Publicitate

Am vrut să fac opusul la ce am făcut cu Afronauts. Afronauts e o poveste reală pe care am tradus-o în ficțiune, pe când asta e o ficțiune pe care am transpus-o în realitate. Am luat povestea și am reprodus-o în acest cartier.

Ai experiență ca fotojurnalist, nu? Mă interesează cum rezonează acest pas spre ficțiune cu munca ta de fotojurnalist.
Am vrut să realizez și să arăt ceva ce știe toată lumea – faptul că fotojurnalismul trebuie să devină tot mai dur ca să atragă publicul. Trebuie să arăți cadavrul unui copil pe plajă ca să obții o reacție de la oameni. Și cred că ăsta e un eșec în limbajul fotojurnalistic pentru că ne-am obișnuit cu el și uneori nu mai provoacă reacția pe care o dorește autorul.

M-am gândit că, dacă acest limbaj nu mai funcționează, ar trebui să exprimentez cu alte limbaje. A fost ușor, pentru că îmi place ficțiunea, îmi plac fantomele și îmi place spațiul cosmic. Am gusturi destul de copilăroase când îmi aleg poveștile. Nu sunt foarte intelectuală și mă bucur că nu sunt, pentru că pot interacționa cu oamenii normali. Nu zic că intelectualii ar fi anormali. [Râde] Îmi place să mă joc cu suprafața lucrurilor. Cred că subestimăm suprafața pentru că aproape totul se întâmplă la suprafață.

Majoritatea fotografiilor tale au o atmosferă fantastică. Nu te-ai îngrijorat vreodată că perpetuezi un stereotip exotic și voodoo al culturilor africane?
Sincer, n-am privit lucrurile așa. Poate că fac asta. Mă îngrijorează mai tare stereotipul despre Africa, care vorbește doar despre sărăcie și copii zâmbitori cu muște în jurul gurii, deci prioritatea mea a fost să lupt împotriva acelui stereotip. E adevărat că al doilea cel mai răspândit stereotip despre Africa e cel cu magia neagră, dar vine din lipsa oamenilor de interes sau de înțelegere a ce se întâmplă în alte culturi. Acum lucrez la o seri despre asta – nu despre magie neagră, ci despre religie. Religia Ifa, care a călătorit odată cu sclavii în Haiti, Cuba, Brazilia. E o religie și noi o numim în continuare magie neagră pentru că nu o înțelegem!

Bineînțeles, am lucrat la un nivel superficial, la un nivel estetic, ca să fie o imagine frumoasă, pentru că e important să atragă privirea și atenția oamenilor. Dar vreau ca oamenii să-și pună întrebări și să încerce să înțeleagă. Am încercat să amestec imagini reale de documentare cu imagini înscenate. Am prezentat seria și au venit la mine cel puțin două persoane să mă întrebe despre fotografia cu băiețelul și mireasa îmbrăcată în fantomă – m-au întrebat dacă așa arată o nuntă tradițională în Nigeria. Nu mă pot coborî la nivelul acela.

Cum a fost să lucrezi în interiorul comunității?
Principala problemă au fost liderii cartierului, de a căror permisiune am avut nevoie ca să umblu prin cartier. Am petrecut câteva după-amieze cu ei și a trebuit să le explic de ce sunt o femeie singură, de ce nu sunt căsătorită, de ce nu stau acasă cu copiii mei și de ce fac fotografii în Africa și nu în orașul meu natal. Le-am vorbit despre viața mea în detaliu și m-am îmbătat cu ei și până la urmă au înțeles că nu vreau să le fac nimic rău și că o să fie distractiv să lucrăm împreună. Am nevoie ca oamenii să fie implicați în proiect, am nevoie să documentez un fel de performance. Eu creez, generez performance-ul, și apoi mă joc de-a fotojurnalistul – nu lucrez ca un fotograf de fashion, ci tot ca un fotojurnalist. Dar ce e în fața aparatului e tot creația mea.

Cât de important e pentru tine să lucrezi cu comunitatea pe care o fotografiezi?
Face parte din experiență. Un proiect fotografic are mai multe părți – una dintre ele e ceea ce împarți cu publicul. Alta e expriența pe care o trăiești, iar eu vreau să înțeleg această experiență și să vorbesc cu oamenii aceștia.

Au fost foarte amuzați de proiectul meu cu Afronauți de acum doi ani. Am încercat pe cât posibil să-I ajut să înțeleagă cât mai clar ce vreau să transmit, ca să nu ajungem să intensificăm împreună, clișee mai vechi. Au reacționat minunat și m-au luat total prin suprindere.