Mă agit în întunericul unei camere mici, deasupra barului Black Swan, din Toronto. E 22 septembrie, 2015. Spațiul e de 35 de locuri, iar jumatate dintre ele sunt goale. De la primul meu număr de stand-up au trecut șapte ani și-am urcat pe multe scene la fel ca asta. Totuși, sunt panicat, azi e seara debutului meu ca stand-uper de one-liners, adică glume scurte, de-o replică.

Încerc să nu-mi mușc buza, un obicei pe care îl am din copilărie și mai apare când sunt stresat.

Gazda show-ului îmi strigă numele. Îmi târâi picioarele spre scenă ca un copil când e chemat înăuntru la masă. Am gura uscată și cele 14 glume pregătite par absurde și stupide, acum, în lumina reflectoarelor. Îmi dreg vocea.

Au râs un pic, dar nu foarte tare. M-am întrebat pentru prima dată, cu siguranță nu și ultima din următoarele șase luni: „De ce naiba fac asta?".

E o întrebare pe care și ai mei au vrut să mi-o pună, atunci când am renunțat la jobul stabil de profesor de liceu, ca să devin comediant. E o întrebare la care am reflectat și eu la începutul carierei mele, când trăiam într-o sărăcie abjectă și contul meu bancar era gol.

Îmi plac provocările și crede-mă pe cuvânt când îți spun că nu e nimic mai greu decât să fii comediant. Și într-o astfel de manifestare artistică, nu există glume mai pure decât astea de-o replică. Am ridicat nivelul provocării, ca să fie mai amuzant.

Mi-a luat o lună să mă pregătesc, timp în care m-am scufundat complet în spectacole de comedie, din cele recente cu Anthony Jeselnik și Demetri Martin, dar și clasici ca Rodney Dangerfield și Henry Youngman. Am transcris cele mai bune glume, acele mici bijuterii perfecte și-am încercat să aflu care este esența lor.

Mi-am făcut un set de reguli:

Deși numele spune că sunt „scurte", glumele de tip one-liners au câteva replici, deseori două sau trei propoziții. Din exces de zel, am căutat definiția în cartea Psihologiea Umorului: „O glumă este o unitate de umor fără context, care deține toate informațiile necesare pentru a fi înțeleasă și savurată."

Fără povești, aberații sau glume scoase de la naftalină. Regula asta e foarte importantă, pentru că am avut o bănuială că acest proces o să fie destul de anevoios, ca și cum ai învăța să mergi. Știam că o să fiu tentat să mă lenevesc.

Din moment ce ideea era să scriu glume bune, trebuia să minimalizez farmecul. Le-am servit seci. În retrospectivă, metoda asta s-a dovedit destul de masochistă.

Indiferent dacă mie îmi plăcea o glumă, dacă nu mergea de trei ori pe scenă, o scoteam.

Din păcate, această ultimă regulă mi-a omorât gluma preferată:

Dar, în schimb, publicul a salvat ceva glume de care mă-ndoiam, cum ar fi dubioșenia asta:

Pe durata acestui experiment, cred că am scris în jur de 4000 de one-liners. Glumele cu jocuri de cuvinte erau, de departe, cele mai odioase. Ceea ce e păcat, pentru că îmi plăceau jocurile de cuvinte. Una din puținele glume de genul ăsta care a trecut de regula nr. 4 a fost chestia asta:

Cele mai eficiente poante au fost alea cu final neașteptat, cunoscute ca glume Paraprosdokian. Sunt glumițele alea care te conduc într-o direcție, după care deviază total de la curs. De exemplu:

Am experimentat și cu chestii mai sadice și am fost surprins când a trebuit să renunț la poanta asta, pentru că aparent era prea devreme:

Totuși, lumea a apreciat și glume mai dure, precum:

Dacă îți vine să crezi așa ceva. Publicul a apreciat și umorul mai obraznic:

Lumea a tolerat și genul de umor straniu, ca al lui Hedberg:

A fost o perioadă interesantă. În unele seri mă simțeam invicibil, iar în altele eram destul de varză, ca atunci când m-a agasat un tip din public, la un spectacol din Toronto, pe care îl produc și îl prezint. Se cheamă Chuckle Co. E nasol când ești învins la tine acasă.

Am avut un spectacol la teatrul Rivoli (acolo unde se zice că cei mai mulți din breaslă s-au făcut cunoscuți), pentru Lounge-ul AltDot, care înregistrează seturi, difuzate apoi la radio Sirius XM. Nu știam ce să fac. Să mă folosesc de materialul deja testat sau să risc o difuzare pe un potențial dezastru. (Am zis one-liners…YOLO.)

Într-un weekend, am deschis pentru un prieten, Monty Scott, care era cap de afiș la un spectacol din St. Catharines. Acolo, mi-am dat seama că un pic de înflorire nu ar strica, asta ca să testez glumele cum trebuie. La scurt timp, am renunțat la regula numărul 3.

Personalitatea mea a ieșit la suprafață. La o întâlnire de scrieri pentru show-ul „This Hour Has 22 Minutes", prietenul meu, Andrew Johnston, mi-a oferit un spot în emisiunea Yuk Yuk's Halifax, unde mi-am vândut glumele fără rușine.

Am făcut o mică excepție de la regula 2 într-o seară, când Shaun Majumder m-a invitat la un spectacol cu un număr nou, unde efectiv nu am avut timp să scriu suficiente glume proaspete.

Nu am avut un termen pentru acest experiment, dar am știut că s-a terminat atunci când am fost invitat la emisiunea Just For Laughs. Am meditat asupra deciziei mele și m-am hotărât să merg pe glume de-o replică. După luni de exercițiu pe acest format, ar fi fost și stupid să încerc altceva.

Unii dintre comedianții mei preferați erau acolo. Stăteam nemișcat, în timp ce ei se foiau prin cameră. Și totuși, nu am simțit nevoia să-mi mușc buza.

Am luat o gură de aer și am spus:

Au râs. Destul de tare tura asta.

După șase luni de spectacole cu material pregătit, am hotărât să urc pe scenă fără nimic. Eram la mine acasă, la Chuckle Co., într-o noapte aglomerată, și țineam strâns în mână o listă de subiecte de care să mă leg. Să revin la un format normal de comedie mi s-a părut la fel ca atunci când tragi pe tine perechea favorită de blugi, după luni de purtat pantaloni de uniformă.

M-am jucat în timpul numărului, am explorat, am râs și am interacționat cu publicul. Sau poate pur și simplu ne plac poantele bune:

Nu vă faceți griji, văru-meu e ok.

E doar o glumă.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre stand-up comedy: