Mama m-a bătut încă de mic în ultimul hal și nimeni n-a intervenit

Avertisment: acest articol conține abuzuri fizice și psihologice asupra minorilor.

Între 12 și 14 ani, am crescut aproape 15 centimentri. Îmi amintesc foarte bine sentimentul pe care mi-l dădea corpul meu în schimbare – mâinile mai mari, umerii mai lați, pieptul și brațele mai puternice – toate mă făceau să mă simt mai sigur pe mine. Îmi amintesc foarte bine perioada asta pentru că atunci a încetat mama să mă mai bată.

Până la pubertate, mereu am fost la mila crizelor ei de furie și deodată s-a terminat. Faptul că mă dezvoltasem și eram deodată înalt și bine făcut i-a schimbat atitudinea față de mine: deodată a devenit pasiv-agresivă, pentru că nu-mi mai putea face nimic decât să-mi transmită un sentiment de vinovăție.

În perioada asta, mama a mai încercat să mă lovească de două sau trei ori, dar am oprit-o. Nu numai că nu mai putea să mă pună la pământ, dar nici măcar loviturile ei nu mai dureau atât de tare. Deodată deveniseră lente și previzibile și le puteam controla.

Când am realizat, într-un final, că acea perioadă din viața mea se încheiase, m-am simțit liber, puternic, dar și foarte nedreptățit. Deodată, ani de zile în care fusesem bătut și urlasem și plânsesem se încheiaseră fără consecințe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mama a fost mereu o femeie iute la mânie, chiar și când locuia tata cu noi. Cumva, prezența lui o mai îmblânzea și, inițial, doar îmi trăgea câte o palmă. Dar după ce am rămas singuri, pentru că tata a divorțat și și-a găsit o nouă parteneră, situația a explodat. Mama a început să se înfurie din orice lucru nesemnificativ. Dacă nu-mi plăceau macaroanele pe care le gătise, dacă stăteam prea mult la joacă, dacă mergeam la plimbare și o luam înaintea ei.

Am ajuns și la urgențe. Când mi-a dislocat două degete de la mână, când mi-a fisurat coastele, când mi-a spart nasul pentru că nu stăteam corect pe scaunul mașinii. De fiecare dată m-a obligat să mint că fusese vina altui copil sau că avusese loc un accident la locul de joacă.

Pe lângă durerea fizică, care mă chinuia zile în șir, am dezvoltat un sentiment de neputință și fragilitate, de singurătate și abandon, mai ales că tata plecase și mă lăsase singur cu ea. El știa foarte bine prin ce trec și n-a făcut nimic s-o oprească, în afară de câteva apeluri telefonice după care iar am luat bătaie din cauză că o pârâsem.

Cu toate astea, niciodată n-am avut impresia că meritam asta. Ceea ce nu se întâmplă des, din câte spun experții. „În majoritatea cazurilor, părinții violenți au atitudini ambigue”, a explicat Leonardo Paoletta, un psihoterapeut expert în traume din copilărie și dezvoltarea personalității în medii violente. „Din acest motiv, copiii care sunt victime ale violenței cred că merită ceea ce li se întâmplă. Acești părinți sunt atât iubitori, cât și violenți: au izbucniri bruște de furie, după care le regretă și își tratează copiii cu iubire. Nu e ciudat ca un părinte violent să știe să fie și afectuos.”

Cazul meu a fost diferit. N-a existat niciun fel de ambiguitate și, în astfel de cazuri, „copiii tind să crească fără sentimentul acela de vinovăție”, a adăugat Paoletta, „ci cu un sentiment de abandon și lipsă de protecție. Pentru că tocmai persoana care ar trebui să te iubească necondiționat îți face viața un iad. Atunci ce așteptări să mai ai de la alții?”.

Dacă mă gândesc la anii de școală generală, nu-mi amintesc decât răbufnirile de furie ale mamei mele. Am și alte amintiri cu prieteni, cărți, meciuri de fotbal, după-amieze la bunica. Dar relația mea cu lumea e legată de ea, de viața ei emoțională sălbatică, de durerea cauzată de pierderile pe care le-a suferit în viață.

După ani de analiză, am realizat că mama mă trata ca pe un adult: nu doar că mă ataca de parcă eram un dușman, ci își proiecta mereu durerea pe mine. Îmi amintesc că, odată, după o criză de-ale ei, mi-a zis că durerea mea nici nu se compară cu durerea ei. Încă îmi amintesc și azi propoziția asta: „N-ai idee ce înseamnă să cerșești o privire”. Simțeam că sunt legat de ceva care avea spini, că pierdeam sânge și totul în jur era pustiu.

„Un părinte care te obligă să trăiești într-un astfel de mediu îți fură copilăria”, mi-a zis Paoletta. „Pentru că te obligă să rămâi la nivelul lui. Dacă nu se poate controla, trebuie să încerci să îl controlezi tu. Nu te poți baza pe nimic sigur.” În timp, am creat mai multe tehnici de genul ăsta: am devenit expert în minciuni, înțelegeam perfect ce îi declanșa furia și ce nu și știam să evit anumite situații care s-ar fi terminat prost. I-am spus minciuni despre mama mea vitregă, ca s-o fac fericită. Știam că dacă îi spuneam că o urăsc pe noua parteneră a tatălui meu, o să mă considere o povară mai mică.

Pe lângă asta, a trebuit să îmi gestionez sentimentul de rușine cauzat de faptul că am o astfel de mamă. Casa mea era imensă, aveam toate jucăriile și jocurile video pe care mi le doream, și totuși, ceilalți copii preferau să mă invite al ei acasă. Pentru că se temeau de mama, care țipa la ei dacă făceau vreo greșeală. Ca să nu mai spun că mă bătea în fața lor. Mereu am avut sentimentul că mamele lor vorbeau urât despre mine, că le spuneau să nu se mai joace cu mine, din cauză că mama era nebună și își pierdea cumpătul la ședințele cu părinții. Deși eram cel mai bogat copil de la școală, mă simțeam cel mai nefericit și ostracizat.

Aveam același sentiment și cu profesorii: mi se părea că vorbeau despre mine între ei și mă priveau cu milă și dezgust. Ca și cum ar fi fost mai bine dacă n-aș fi existat. Nimeni nu mi-a spus nimic, nimic n-a făcut nimic, nimeni nu m-a ajutat: nici în familie, nici la școală, nicăieri.

Spun asta cu un resentiment extrem chiar și în ziua de azi: copiii nu au cum să se apere. „Din punct de vedere teoretic, copiii sunt introduși într-un sistem care ar trebui să garanteze monitorizarea acestor situații: o rețea de profesori, rude și operatori educaționali care sunt în contact cu ei și ar trebui să observe când ceva e în neregulă”, mi-a zis Paoletta. Dar, din păcate, lucrurile nu stau așa de fiecare dată. 

Când am crescut, totul s-a terminat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mama s-a transformat într-o femeie care plângea și scâncea, în loc să mă mai lovească, iar eu eram adolescent și nu mai prea stăteam pe acasă. Aveam un grup de prieteni buni și o iubită pe care o iubeam și care mă iubea. Nu doar ceilalți se prefăceau că nimic nu se întâmplase, ci și eu: nu voiam să mă mai gândesc la trecut, acum că descoperisem că viața putea fi frumoasă. Eram liber și mă simțeam bine. Dar n-a durat mult.

La 16 ani, am început să am atacuri de panică mari. Simțeam că dispar, îmi paralizau mâinile, mi se părea că mi se dizolvă corpul. „Atacurile de panică sunt foarte răspândite printre persoanele care au fost abuzate de părinți în copilărie”, mi-a zis Paoletta. „Derivă din nevoia de a controla realitatea: dacă ai crescut într-un mediu în care n-ai avut siguranță și protecție, te simți mereu expus. Nu te poți baza decât pe tine, pentru că nimeni nu ți-a oferit vreodată siguranță. De aceea ai atacuri de panică.”

Din câte știu eu, panica e un efect latent și teama e un efect constant. Cred că cel mai nasol efect al acestei experiențe asupra mea e suspiciunea constantă că cei din jur îmi pot face rău: de la prieteni și iubită, care pot folosi afecțiunea ca să mă manipuleze, la oameni de care îmi pasă care mă pot răni și până la necunoscuți care pot profita de mine. Și, din acest motiv, și eu sunt o persoană manipulatoare. Sunt puține relații în viață în care am încredere să fiu sincer. De multe ori mă prefac că sunt mai prost sau mai naiv sau mai bun decât sunt. Ca să fiu lăsat în pace. „Sunt persoane abuzate care tind să repete comportamentul părinților și devin violente la rândul lor. Apoi mai sunt copii care realizează sistemul în care sunt prinși, rup cercul vicios, dar tot suferă efecte indirecte. Teamă, fragilitate, incapacitatea de a avea încredere în alții.”

Acum am treizeci de ani și, dacă mă uit în urmă, cred că m-a afectat din plin violența mamei. Dar am ținut asta pentru mine, n-am proiectat-o pe nimeni. Însă mereu mă simt ca o șopârlă cu coada tăiată. Mă prefac că sunt mort ca să nu fiu zdrobit.

Dacă treci prin ceva similar sau cineva drag are nevoie de ajutor, sună la numărul gratuit: 0800 500 333. De asemenea, poți să le scrii oricând celor de la Centrul Filia sau ANAIS.

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.