psihologie

Cum e să supraviețuiești unui glonț în cap

Natasha era în drum spre casă când a fost atacată și împușcată în ceafă. A supraviețuit și mi-a spus povestea ei.
am supravietuit unui glont, mi am confruntat agresorul
Fotografie din arhiva Natashaei 

Sunetul insuportabil de metal care atinge alt metal. Îi zgârie timpanul Natashei când doctorul îi scoate cu penseta obiectul lucios din rana deschisă din ceafă. Cu un clinchet, bucata de metal aterizează în recipientul de oțel.

„Ce e asta?”

„E un glonț, domnișoară Stieger.”

„Cum de mai sunt în viață, în cazul ăsta?”

„Nu știu să vă spun.”

Cu câteva ore mai devreme, Natasha își însoțise prietena la coafor, unde cele două petrecuseră timpul împreună. Era o zi plăcută de iulie, în 2012. Pe la miezul nopții, au luat trenul din orașul elvețian Aarau, care e la jumătatea drumului între Basel și Zurich, ca să ajungă acasă în comuna Hirschthal. Era cald și cele două femei, care aveau pe atunci 18 ani, au hotărât să meargă pe jos din stație până acasă. 

Publicitate

La o intersecție, s-au despărțit să meargă fiecare spre casa ei. Era foarte liniște în comuna cu 1100 de locuitori. Natasha și-a continuat drumul singură, cu căștile în urechi. Trebuia să ajungă acasă în zece minute.

Deodată, a observat că cineva mergea la câțiva metri în spatele ei. Ce ciudat, s-a gândit Natasha. Nu prea ieșea lumea din casă la ora asta. Necunoscutul mergea foarte aproape de ea și îi vedea umbra pe trotuar, în lumina felinarelor. Natasha a grăbit pasul și necunoscutul a început și el să meargă mai repede.

„E doar paranoia, ți se pare”, s-a gândit ea inițial. Dar a realizat că, totuși, ceva era în neregulă. A dat muzica mai încet ca să audă sunetele din jur. S-a gândit ce ar face în caz că ar fi atacată. Ar urla. Ar lovi agresorul în testicule și în stomac.

Natasha a început să se streseze. A strâns pumnii în buzunarele hanoracului. A încercat să se calmeze cu ajutorul rațiunii. „Liniștește-te, n-o să se întâmple nimic.”

Deodată a simțit o lovitură ascuțită în ceafă. Inițial a fost șocată, apoi s-a înfuriat. Cum și-a permis tipul ăsta să o atingă, să o rănească? S-a întors. Era chiar în fața ei. L-a pocnit fără să gândească. L-a zgâriat. L-a lovit cu pumnii. Au căzut amândoi pe jos. El s-a urcat pe ea și a început s-o strângă de gât. Natasha i-a băgat unghiile în ochi, urlând. I-a sfâșiat urechea. El o strângea tot mai tare de gât.

Publicitate

Deja îi era greu să respire și nu mai putea urla. Voia să țină minte cum arată atacatorul. L-a privit direct în ochi. El s-a uitat în ochii ei. Deja nu îi mai simțea greutatea pe corpul ei. S-a lăsat în voia senzației de leșin.

Apoi a auzit o voce interioară: „Trezește-te sau mori!”

Adrenalina i-a pompat prin corp.

A deschis din nou ochii. I-a băgat unghiile în ochi agresorului cu toată puterea. Iar el i-a dat drumul și a fugit.

Natasha s-a ridicat în picioare. Primul ei gând a fost: „Unde mi-e telefonul?” Al doilea gând: „Dă-l dracu' de telefon!” S-a uitat după el. Se oprise la o distanță considerabilă. Pe stradă era din nou liniște. S-au uitat unul la altul pentru o clipă, după care el a continuat să alerge.

Natasha a fugit spre casă urlând. Când a ajuns acasă, mama ei s-a grăbit să îi deschidă.

„Ce s-a întâmplat?”

„Cineva m-a atacat!”

„A vrut să te jefuiască?”

„Nu, mamă, cred că a vrut să mă omoare!”

Mama a condus-o în casă și atunci i-a văzut rana din ceafă. A sunat la poliție. Au întrebat-o dacă are nevoie de o ambulanță, dar a zis că nu. Doar o durea capul. Câteva minute mai târziu, doi ofițeri stăteau cu Natasha la masa din bucătărie, iar ea le povestea ce s-a întâmplat. Deodată, unul dintre polițiști a fost contactat prin stație de un coleg. „Poți să recunoști persoana care te-a atacat?” a întrebat-o el. „Garantat”, a spus ea. „Cred că l-au prins.”

Natasha trebuia să predea poliției hainele pe care le purta la momentul atacului, drept dovezi. Mai târziu, unii oameni din comună vor spune că i s-a întâmplat asta din cauză felului în care era îmbrăcată. În seara aceea, era în blugi negri și hanorac.

Publicitate

Poliția a dus-o pe Natasha la locul faptei ca să le spună încă o dată povestea, cât mai detaliat. Polițiștii găsiseră un pistol în zonă. „Ce noroc am avut că nu m-a împușcat”, s-a gândit Natasha.

Era ora patru dimineața când Natasha a ajuns, împreună cu mama ei și cei doi ofițeri, la doctor. Acesta i-a pus fetei întrebări și a consultat-o. Deodată, mama ei a descoperit că ceva lucea în interiorul rănii de la ceafă și l-a rugat pe doctor să se uite. Acesta a terminat întâi de examinat gâtul și apoi s-a uitat la rana de la ceafă. Deodată s-a albit la față. N-a zis nimic, a ieșit din cameră și s-a întors cu o pensetă.

Imediat ce s-a întins pe patul de spital, Natasha a adormit. Când s-a trezit, a doua zi, lângă pat era un polițist care a întrebat-o ce s-a întâmplat noaptea trecută. După câteva zile, era externată.

Între timp, casa îi fusese asediată de reporteri și fotografi. Jurnaliștii vorbiseră deja cu prieteni de-ai ei ca să afle detalii despre incident. Le oferiseră bani în schimbul unor informații suculente.

În primele săptămâni, Natasha s-a simțit bine. Până în clipa în care i-a recunoscut pe părinții agresorului pe stradă. Îi văzuse într-o emisiune TV, în care declaraseră că băiatul lor e bun și n-ar fi făcut așa ceva. Și oricum, Natasha era ok. De ce toată tevatura asta?

Natasha i-a recunoscut imediat. Mama era o femeie în vârstă, fragilă, care se mișca greu. A salutat-o pe Natasha și i-a dat fiori. 

Publicitate

Din ziua aceea, Natasha a mers peste tot însoțită de părinții ei. După asta, au urmat coșmarurile. Îl visa în fiecare noapte. Dacă n-o omora el, o omora alt bărbat.

N-a mai avut curaj să iasă din casă, își invita prietenii la ea mereu. A mers la terapie timp de două luni. Terapeuta i-a zis că gestionează situația destul de bine.

Natasha a decis să depună mărturie la tribunal împotriva lui și să-l confrunte. Când agresorul a intrat în clădire, Natasha și-a regretat decizia. S-a ascuns după mama ei, îi era greu să se uite la el.

Când a început să-și spună povestea în fața tribunalului, s-a uitat la el, dar el o ignora. I-a venit să urle la el: „Uită-te la mine! Exist, sunt aici!” Dar a tăcut. A recunoscut aceeași indiferență din ochii lui din noaptea în care încercase să o ucidă.

Tipul nu și-a cerut scuze. Nu a avut nicio remușcare. A primit o sentință de douăzeci de ani de închisoare. Judecătorul l-a numit „o bombă cu ceas”.

Din când în când, Natasha se întreabă ce o fi fost atunci în mintea lui. „Nu mai sunt furioasă. Am reușit să îl iert un pic.” Totuși, viața ei s-a schimbat. Lucruri care înainte i se păreau improbabile, acum i se par plauzibile. Se teme să meargă cu avionul. Când aude zgomote noaptea, se gândește că e un criminal. Dacă merge la o toaletă publică și intră după ea cineva, se panichează. Îi e greu să stea singură acasă.

Publicitate

O ajută mult să-l aibă cu ea pe câinele ei, Elfie. S-a obligat să se uite la seriale despre crime. „N-am vrut să-l las să-mi distrugă plăcerea asta”, a zis ea. „Bine, dacă apare vreun caz similar cu al meu, îmi dau lacrimile instant.”

De ce e important acest incident pentru ea? Pentru că i-a dat putere. I-a ajutat și pe alții să aibă curaj să lupte pentru dreptate. „Am depus mărturie împotriva lui și până la urmă l-am învins.”

Articolul a apărut inițial în VICE Germania.