O zi în locul lui Marian Oprișan: am fost cu mama să-mi cumpere mașină de 100 000 de euro

Trebuie să știi faza: politicianul Marian Oprișan apare într-o bună zi cu o mașină de cel puțin o sută de mii de euro. Un Ford modest, cam cât două camioane de mare. Întrebat cum s-a-nvârtit de asemenea achiziție, Marian răspunde simplu: „Banii au fost virați din contul mamei mele!“. Care este pensionară. Urmează, normal, o explozie de mirări, wtf-uri, ironii. De acord, știm că pensionarii au înflorit în guvernarea PSD, da’ parcă nici așa.

În tinerețe Marian Oprișan era hoț de buzunare și i se spunea „Portofel”

Mama lui Oprișan a fost portar la fabrica de confecții din Focșani, însă o arde, cum bine spune o glumă de pe net, de parcă ar fi fost portar la Real Madrid. Ce mai, dacă tot e așa de pricepută la întors banii cu lopata, nu m-ar mira s-o văd într-o zi ministru de Finanțe. Iar mătușile lui Codrin Ștefănescu, secretari de stat. Le știi și pe ele, le-a spus Dragnea povestea: două pensionare care o duc atât de bine în regimul PSD, încât au început să mănânce prin oraș, rup restaurantele.

Nu e cazul să fii invidios. Dacă o să muncești o viață-ntreagă, fără excese, numai la stat – manechin la fabrica de confecții din Focșani ori barosan la Consiliul Județean Vrancea –, fără să faci vreo afacere, o să ai și tu un domeniu de mii de metri pătrați în pădure și o mașină de peste o sută de mii de euro. Ah, nu, scuze: mama ta o să le aibă, dar nu-i nimic, va avea grijă să-ți dea dimineața de un Ford Shelby și de-o merdenea în drum spre birou.

Am convins-o și eu pe mama să-mi cumpere o mașină ca lumea. Ceva drăguț, peste o sută de mii de euro, să înțeleg și eu ceva din măririle de pensii. Am vrut să fac un experiment, să văd cum reacționează dealerii de mașini la portofelul unei pensionare, dar și mama avea niște restanțe față de mine, de pe vremea când plângeam după bicicletă, casetofon și neapărat șort albastru cu trei dungi roșii, cum avea echipa Stelei. Oi fi eu din Medgidia, dar de mic am fost fițos. Când am găsit la „Încălțăminte“ niște bascheți cu patru dungi, am jupuit una și am rămas cu trei. Să umbli cu fake adidas înainte de ’90… Scuză-mă, dar asta înseamnă, de fapt, să fii mafiot. La prima purtare s-a desfăcut talpa, am legat-o cu sârmă și mi-am văzut de drum.

Gata, plec la reprezentanțele auto, să-mi găsesc o mașină. Deocamdată merg singur, să-mi fac încălzirea, să iau pulsul pieței, să văd dacă a mai apărut ceva în domeniu după ultimul Matiz.

Ajung la prima prăvălie, dealerul de BMW. Auzisem, demult, că nu ai voie în curte cu altă marcă decât a lor. Intru încet, tiptil, cu viteza a doua. Nu mă dă nimeni afară, așa că parchez și intru în clădire. Mașini grămadă, câteva birouri, oameni preocupați, cu nasul în hârtii, abia se aud câteva șoapte. „Bună ziua“, „Bună ziua“. Încerc să fiu cât mai natural, relaxat, degajat. Teoretic, am la dispoziție o sută de mii de euro sau poate chiar mai mult, dacă se dă zilele astea vreo ordonanță de urgență. Practic, nu. Sau invers, cum era, că m-am zăpăcit de tot. Mă abordează un tânăr din echipa de vânzări. Mă-ntreb câte secunde îi ia să-și dea seama că n-o să cumpăr niciodată nimic. Deși deschid cu tupeu: „Care-i cea mai scumpă mașină de-aici?“, sunt convins că m-a scanat deja, știe cam cât am pe card. Hei, nu te pripi, banii sunt la mama, spun eu în gând.

Îmi arată cea mai scumpă mașină din show-room. Nu e rău! Nu e rău deloc: nouăzeci și ceva de mii plus TVA… Deci e bine, suntem în parametri. Nici nu știu ce să zic, în primul rând pentru că nu prea mă pricep la mașini. O dau pe povești, ne plimbăm, tânărul consultant are surprinzător de multă răbdare. Intrasem cu prejudecăți, recunosc. Mă convinge să urc în ultimul model de seria 3. Mi-e frică să ating volanul, să reglez scaunul, să respir. Are doar șase kilometri pe bord, care arată, pentru mine, ca o planșă din Star Trek. Și deodată „buuuum!!!” pe dreapta. Cineva a spart liniștea – un gagiu cu fes pe cap bagă nasu’ pe geam și mă-ntreabă tare, să răsune valea: „Ăsta-i noul «treiar», nu?“ „Ăăă… da.“

Deci așa se face. Bum! Îl las să admire „treiarul“ și revin la cea mai scumpă, doar pentru ea am venit. Doamne, ce grilă frontală! Te copleșește. Grilă îi spune, nu? Da, grilă. E mare, e uriașă, dar atât de bine se potrivește cu restul mașinii. Apar lângă mine încă doi clienți. Nu-s foarte convinși de ceea ce văd și cer, ușor imperativ, să vină cineva de la vânzări. Tânărul meu pleacă după un coleg de la „mașini noi“. În acest timp, cei doi se uită, deschid ușile, măsoară cu gesturi sigure lămpile din spate, deschid și închid ușile ca și cum ar fi deschis să-și ia o bere din frigider. „Ce face, mă, n-are televizoare pă tetiere!?“ „Nu, mă, ți-am zis: a mea e mai șmecheră!“

Profit de mica agitație, mulțumesc pentru atenție și paciență. Rămâne că mă uit, mai bine, pe oferta de „rulate“, poate-poate găsesc ceva acolo.

Intru la următorul dealer. La fel, liniște totală. Deja am prins experiență, mă simt mai în largul meu în această lume. Găsesc imediat una la 90 și ceva de mii. Sub o sută, dar merge. Eventual cerem niște opționale, punem deasupra un portbagaj pentru butoaiele cu murături, să sară de sută. CLS 350d 4MATIC Coupe, vopsea designo metalizată gri Selenito magno, interior cu ornamente din lemn de frasin argintiu poros. Mda, știu că mama nu prea se omoară după frasinul argintiu poros, oi vedea cum fac mai departe. Stau și aici vreo jumătate de oră cu un consultant. A știut după primele întrebări că nu voi face nicio comandă, poate cel mult de taxi, dar n-a dat nici cel mai mic semn de nerăbdare. Like pentru asta. Pe scurt, nu se supără nimeni dacă treci pe-acolo doar să-ți clătești ochii.

La a treia reprezentanță merg, în sfârșit, cu maică-mea. Ford. Aici ar trebui să dibuim animalul ăla pe care și l-a luat Oprișan. Culmea, cu câteva seri înainte, mămica văzuse la televizor un documentar despre Henri Ford și mașinile lui. Nici nu ajungem bine și-i cade cu tronc un „crossover” vișiniu. Frumușel, nimic de zis, dar stai, nu e ce căutăm. Nu te grăbi, că nu-i de noi, e prea ieftin.

Puțin mai încolo se vede ceva ce aduce cu achiziția lui Marean. Da, îi place și asta, mama e de acord să o luăm. Ia uite, are și prag la urcarea în cabină, ceea ce e bine, că nu prea o mai țin genunchii. Totuși, nu e mașina lui Oprișan. Seamănă, dar nu e, aia e mai mare.

Ne mai uităm la una, la alta, cerem detalii de la un consultant. Aici nu-i eleganța rece de la celelalte reprezentanțe, tipul e în haine mai casual, iar la încheietura dreaptă se ițește o brățărică de aur. „Persoană fizică, juridică?“, întreabă el. Arăt spre mama, care rămăsese printre alte mașini. Fizică, zic. Omul e puțin descumpănit, nu prea înțelege de ce arăt spre ea, dar nu comentează. „Cum plătiți, cash sau încercăm o finanțare?“ Maică-mea se apropie, prinsese întrebarea din zbor: „Cash, am și cardul la mine!“ Deja nu mai înțeleg nici eu, chiar pare interesată. „Dar Shelby nu găsim?“, îl întreb eu pe consultant. Nu, nu găsim. „Cum și-a luat politicianul ăla…“ continui eu, poate virez discuția într-o anumită direcție. El înțelege clar la cine și ce mă refer, dar nu se lasă descoperit. Nu insist, chiar apreciez profesionalismul. Ne face calculul pentru mașina mare, cu prag. Aproape 40 de mii de euro. Ne mai gândim, mai calculăm, mulțumim!

40? Serios? Hai repede la ceva scump, poate ne vede cineva pe-aici, ne facem de râs. Cincizeci de metri mai încolo ne așteaptă reprezentanța a două mărci de elită, Jaguar și Range Rover. Intrăm să ne scuturăm de sărăkie.

La intrare, o sportivă neagră cu scaune din piele roșie, o nebunie. Dar tot nu ne convinge. Ne oprim direct la un Range Rover, brandul Reginei Angliei. Uf! Altă viață, ceva decent, la vreo 120 de mii de euro. Grena închis, scaune din piele ultrafină, spațiu imens, intră și cățeii de vânătoare pe care nu-i avem, ce mai, o minunăție. Mama e încântată. Era la curent cu preferințele Reginei, știa și de accidentul prințului Philip. Aici avem o consultantă care se prinde cu noi în povești. Întreb dacă nu există vreo ofertă de Paște. Râde. Nu este.

Trag niște aer nobil din interior și plecăm dincolo, la Mercedes, la nenea Țiriac. Alt pensionar. Analizăm vreun sfert de oră diverse variante de motorizare și culoare. Una roșie ne face cu ochiul, dar nu se-ncadrează, abia sare de 35 de mii. Ne ține companie, cu îngăduință, glume, sfaturi și istorii, un manechin tras în țiplă. O atmosferă lejeră, amicală, familiară chiar. Consultantul-manechin ne provoacă cu ofertele speciale, ne oferă și posibilitatea unui test drive. La asta nu ne așteptam, ne fâstâcim, refuzăm. Acum îmi pare rău, ar fi fost bună una de-asta pentru vacanța de 1 Mai, mergeam cu mama la Fratelli. Întreb dacă nu se fac reduceri pentru pensionari. Manechinul râde ca la Hollywood. E-n regulă, chiar nu trebuie, doar am întrebat.

A fost o excursie frumoasă. Ne-am distrat. Și eu, și maică-mea, chiar și consultanții, din cât au lăsat să se vadă. După câteva ore de cercetări, ne hotărâm: băgăm mâna în buzunar și cumpărăm de la hipermarketul de alături niște ciuperci, un borș, o cutie cu roșii (de import) și un cozonac de post – că zilele astea mămica se vede cu brigada ei din liceu (de acum 60 de ani!). Abia așteaptă să povestească prin ce trece, cât de greu îi este să aleagă o mașină.

Nu, că nu e ușor, degeaba te uiți așa. Încearcă, dacă nu mă crezi și dacă te ține punga.

Mama din reportaj este de împrumut. Mama reală n-a putut participa. Nu doar că era în altă localitate, dar avea și program. Abia prinsese, cu mari insistențe, o rezervare la restaurant, la Medgidia.