Cum e să mănânci singură în oraș, fără combinații sau dubioși

Ziua Îndrăgostiților se apropie cu pași repezi și, fie că-ți place sau nu, săptămânile care duc spre ea îți reamintesc de treaba asta non-stop. Oricât ai încerca s-o ignori, ea nu te ignoră pe tine.

Ce urăsc cel mai mult la Valentine’s Day e că mă obligă să reflect la viața mea sentimentală. Te rog să nu-ți fie milă de mine când spun asta, dar n-am ieșit niciodată în oraș la o cină romantică în adevăratul sens al cuvântului. Niciun iubit sau partener efemer nu m-a scos vreodată la un restaurant mișto. Mă refer la genul de loc în care să fim nevoiți să ne îmbrăcăm elegant sau măcar cu haine curate. Un loc pentru care să fie nevoie să mă piaptăn. Dar nu zic că asta e numai vina băieților. Cum sunt o tipă leneșă și mereu lefteră, prefer oricând să iau cina la restaurantul chinezesc de lângă blocul meu, unde de obicei mai sunt doar două persoane înăuntru și chelnerița ne dă biscuiți în plus la ceai.

Dar uite care-i chestia: îmbătrânesc și devine jenant că știu mai multe despre meniul McDonald’s decât despre bucătăria franțuzească. Când prietenii îmi cer recomandări de restaurante din Los Angeles, mi-ar plăcea să nu le dau ca exemplu camionetele de unde îmi iau eu burgeri, care se află lângă vreun bar la care obișnuiesc să beau când ies. E timpul să iau taurul de coarne și să devin un consumator adult. Gata cu întâlnirile de pe Tinder în baruri penale. De acum o să ies la întâlniri de adulți, cu chelneri care poartă uniformă și cravată. Chiar și chelnerițele vreau să aibă cravată.

Dar aici apare o altă problemă: nu am nicio întâlnire romantică în program. Viața mea sentimentală e uscată ca deșertul Sahara. Ultimul tip cu care mă întâlneam s-a mutat în Tailanda. Și atunci ce fac? Renunț la cina mea romantică doar pentru că nu am un partener? Pe dracu’. N-am nevoie de un bărbat care să-mi facă curte, pot și eu să fac asta. Și pot s-o fac mai bine decât bărbații.

Primul pas a fost găsirea unui loc potrivit. Aveam nevoie de un restaurant elegant, dar nu atât de elegant cât să nu-mi pot plăti chiria după o cină acolo. Le-am dat mesaj tuturor prietenilor mei cu bani și i-am rugat să-mi recomande restaurantele lor preferate pentru o cină romantică. Un prieten mi-a sugerat Little Dom, un restaurant în Los Feliz. Nu doar că e romantic și intim, dar mai multe persoane mi-au zis că l-au văzut acolo pe Ryan Gosling. Gata, adjudecat.

Am ajuns la Little Dom într-o sâmbătă seară, îmbrăcată într-o rochie neagră pe care am cumpărat-o acum câțiva ani pentru nunta unei prietene. Mi-am pieptănat părul, ba chiar l-am și spălat. M-am machiat și m-am parfumat. Era ora 19 și restaurantul începuse să se umple. Majoritatea clienților erau cupluri, care veniseră să ia o cină romantică tradițională în doi. Hostesa m-a întrebat dacă vreau să stau la bar și am șocat-o când i-am spus că vreau să am masa mea. M-a așezat la o masă pe terasă. Poate că cina mea în singurătate i-ar fi surprins prea tare pe îndrăgostiții dinăuntru. Dar nu m-a deranjat, pentru că afară era cald, iar cerul era înstelat. Masa mea avea în centru două lumânări aprinse. Un chelner a venit repede să îmi ofere pâine proaspăt coaptă și un pahar cu apă și a luat celălalt set de tacâmuri de pe masă.

Am frunzărit meniul și am hotărât să aleg chestia care îmi era cel mai puțin familiară. Am ajuns să comand agnolotti, deși habar nu aveam ce e. Descrierea zicea că are sugo de ciuperci afumate și fiore sardo, ceea ce m-a derutat și mai tare. În loc să caut pe Google să văd ce e, am hotărât să păstrez suspansul și să aștept mâncarea. În caz că urma să fie un rateu, am comandat și anghinare la grătar ca aperitiv. De obicei mă abțin să comand aperitive, dar era o seară specială. Ce dacă tocam mai mulți bani? O meritam. Așa că am mai cerut și un cocktail Moscow Mule servit în cană tradițională din aramă.

Cât așteptam mâncarea, mi-am dat seama că cea mai tare chestie la o întâlnire cu tine însăți e faptul că ești scutit de conversația aia dubioasă care se desfășoară la prima întâlnire. Nici nu trebuia să-mi fac griji dacă par că mă simt bine. Nici nu eram nevoită să mă întreb în gând dacă nu cumva partenerul meu e vreun criminal în serie. Îmi cunosc deja atitudinea vizavi de avort și de căsătoria între persoane gay. Sunt de acord cu toate filmele mele preferate și îmi place toată muzica pe care o ascult. Mă simt confortabil cu mine însămi și știu că mi-aș putea spune orice fără să mă tem că voi fi judecată. Sunt amuzantă și sociabilă când e nevoie, dar mă simt foarte bine și când nu sunt centrul atenției. În mod normal, mă simt inconfortabil când un partener nu vorbește la întâlnire, dar cu mine însămi, liniștea îmi plăcea. Sincer, sunt cel mai mișto partener de întâlnire pe care l-am avut vreodată. Plus că decolteul meu arăta super apetisant.

Când mi-a sosit agnolotti, am fost ușurată să descopăr că erau paste cu ciuperci și brânză. Au fost delicioase, la fel ca și anghinarea la grătar. În timp ce mâncam, recunosc că am început să mă simt un pic ciudat că cinam singură. Oamenii de lângă mine discutau și am început să mă paranoizez că vorbeau despre mine. „Îți vine să crezi că mănâncă singură în colț? Oare o fi prea introvertită și nu lasă pe nimeni să se apropie de ea? Asta o fi, probabil că e foarte singură și sigur nu și-a curățat cada de luni de zile." Ca să nu las paranoia asta să mă cuprindă, i-am dat un șut și mi-am reamintit că nimănui nu-i pasă de mine în restaurantul ăsta. Când am tras cu urechea la conversația lor, am și auzit că vorbeau despre terapeutul câinelui lor, care era deprimat. M-am gândit că n-am cum să fiu mai nașpa decât oamenii ăștia. Restul mesei a decurs impecabil. M-am bucurat atât de ambianță, cât și de lipsa companiei.

După ce am dat pe gât ultima gură din cocktailul cu vodcă, am așteptat nota și am reflectat la seara specială pe care tocmai o avusesem cu mine însămi. Eram mândră de mine că am făcut asta. Mi-am dat seama că nu mă temeam atât de mult de singurătate cât mă temeam de părerea altora despre singurătatea mea. Noi, persoanele singure, tindem să ne panicăm din cauza stigmatului social asociat cu singurătatea, dar teama asta ne împiedică să facem lucruri care ne-ar face să fim mai fericiți și să ne acceptăm singurătatea. Când ne spunem că avem nevoie de un partener ca să facem anumite activități – de exemplu să cinăm la un restaurant drăguț – ne facem viața și mai grea. Asta e lecția pe care am învățat-o la întâlnirea cu mine însămi. Și știi ce? O să mai am astfel de întâlniri romantice, fie că o să am sau nu pe cineva care să mă însoțească.