Cum a fost să supraviețuiesc violului care mi-a distrus adolescența

Articolul a apărut inițial în VICE US

Chessy Prout este supraviețuitoarea de 19 ani în cazul de viol de la școala St. Paul's, un coșmar de agresiune sexuală care a început cu mulți ani înainte de mișcarea #MeToo, pe când adolescenta studia la școala pregătitoare din New Hampshire.

În 2014, când s-au întâmplat abuzurile, ea avea doar 15 ani. Prout a preferat să rămână anonimă în media și în declarațiile de la tribunal. Deși jurnaliști ca mine au urmărit procesul din prima bancă, televiziunile i-au protejat identitatea și distorsionat vocea din mărturie, în care a declarat: „Am fost violată în atâtea feluri.”

Chiar și așa, identitatea lui Prout a fost divulgată în colțurile internetului, iar avocații apărării au cerut ca ea să apară public. Până la urmă a făcut-o, dar nu înainte ca Owen Labrie, fostul student acuzat de viol, pe când el era în ultimul an și ea în primul, a fost acuzat de agresiune față de o persoană sub vârsta discernământului legal și folosirea unui calculator pentru a atrage un minor.

Labrie, care avea 18 ani la momentul infracțiunilor, a fost găsit nevinovat de cea mai gravă acuzația: infracțiunea de viol, deși a fost obligat să se înregistreze ca agresor sexual. De atunci, el a intentat o serie de recursuri, unele au eșuat, dar unele sunt în curs de desfășurare. Deși inițial a fost eliberat în așteptarea rezultatelor acestor apeluri, a petrecut două luni într-o închisoare din New Hampshire pentru încălcarea condițiilor cauțiunii.

Între timp, familia lui Prout a stabilit un proces civil cu școala, în timp ce procurorul general din New Hampshire a efectuat o verificare a instituției. Un fost profesor a fost arestat.

Acum, într-un moment în care violența sexuală obține în sfârșit cel puțin atenția meritată, Prout vorbește din nou. În cartea ei, I Have The Right To: A High School Survivor’s Story of Sexual Assault, Justice, and Hope, Prout și co-autoarea Jenn Abelson, un reporter Boston Globe Spotlight, spun povestea ei în amănunt. Titlul se referă la lista de drepturi pe care Prout le consideră că toate fetele și persoanele care au trecut prin agresiune sexuală ar trebui să se bucure, cum ar fi „să fie cu un băiat fără să se sperie" și să fie numiți „supraviețuitori", nu o „presupusă victimă" sau „acuzator".

O carte scrisă de cineva atât de tânăr, atât de curând după fapt, oferă un adaos nuanțat la conversația #MeToo, una în care Prout recunoaște privilegiul ei, financiar și rasial, precum și sprijinul familiei, care au susținut-o să vorbească deschis. Am vorbit cu ea pentru o anumită perspectivă asupra supraviețuirii abuzului în sine, fiind în centrul unui scandal atât de masiv la o vârstă fragedă și cum vede povestea ei în contextul mișcării de a trage la răspundere bărbații vinovați de hărțuire sexuală și violenţă.

VICE: După ce am acoperit procesul și consecințele acestuia, mi se pare o nebunie când privesc în retrospectivă. A fost un caz foarte public, care a început înainte ca mișcarea #MeToo să ia amploare, chiar și înainte de cazul lui Brock Tuner din California. Cum a fost pentru tine să treci prin toate asta, înainte ca agresiunea sexuală să ajungă la nivelul unui dialog public?
Chessy Prout: Am fost încurajată de faptul că a devenit un lucru despre care oamenii vorbesc. A declanșat o reacție în lanț. În același timp, mi se pare extrem de deprimant să vezi cum ies la iveală toate cazurile astea, Nu-mi vine să cred, există milioane de alte persoane care s-au simțit la fel ca mine. Nu aș vrea ca altcineva să pățească asta.

Așa că, pentru o perioadă, am fost foarte deprimată și simțeam că mi-am pierdut speranța, iar cu cât descopeream mai multe cazuri, mă simțeam învinsă.

Cu cât mișcarea prinde amploare, cu cât femeile și bărbații au început să se simtă mai emancipați, de propria identitate, și când vezi toți activiștii tineri care se deschid și își asumă pozițiile, am fost încurajată. Și mă entuziasmează schimbările care vor veni pentru drepturile victimelor.

Crezi că lucrurile ar fi decurs diferit dacă totul s-ar fi întâmplat câțiva ani mai târziu, când #MeToo deja exista?
Sincer, nu pot să-mi imaginez. De dragul meu și a vindecării mele, am încercat să nu-mi doresc ca circumstanțele să fi fost diferite, deoarece nu pot schimba trecutul și ceea ce s-a întâmplat.

Dar, în același timp, mișcarea din campus deja începuse, iar la jumătate de an după ce am fost agresată, a apărut The Hunting Ground și chiar m-a ajutat în cazuri extreme. M-a ajutat să mă simt mai puțin singură, mi-au sprijinit alegerea de a reacționa la abuzul sexual.

Sper că va fi mai bine pentru cine trebuie să raporteze așa ceva în ziua de azi. Sper că s-a schimbat ceva în cultura noastră, măcar un pic, în ultimii trei ani și jumătate și mai sper că va evolua într-o cultură care susține supraviețuitorii abuzurilor și elimină rușinea și vinovăția din reacția impulsivă.

Deși știu destul de multe despre caz, pot spune că dinamica dintre tine și prietenii tăi m-a surprins, atunci când am citit cartea. Nu credeam că voi explora și complexitățile prieteniei adolescentine și piramida socială, și atât de detaliat. Mesajele de pe Facebook, SMS-urile, de ce ți s-a părut important să incluzi aceste detalii?
Asta este povestea mea, adevărul meu, emoțiile mele și perspectiva mea asupra ceea ce s-a întâmplat în ultimii cinci sau șase ani din viața mea. Totuși, țin minte cum mă simțeam în tribunal, când avocatul apărării, JW Carney Jr., răstălmăcea cuvintele mele și le folosea împotriva mea, țin minte cum m-am simțit și nu mi-am dorit ca altcineva să treacă prin asta. Am vrut să fie doar adevărul.

Urmează să începi facultatea, iar, spre deosebire de alți supraviețuitori ai abuzului, ai ales nu doar să-ți folosești numele, dar și să pui o fotografie cu tine pe copertă, pe lângă cele din carte. De ce?
Povestea mea ar putea fi unică pentru mine, dar, din păcate, conceptul nu e unic pentru restul populației. Temele victimizării și agresiunii de care au parte supraviețuitorii abuzului sexual sunt cât se poate de reale pentru multe femei tinere, dar și bărbați. Am vrut să prezint o ființă umană în carne și oase din spatele termenului de supraviețuitor, a cuvântului victimă. De asta am ales să-mi public povestea, pentru că eram sătulă de statutul „victima de 15 ani”, în timp ce agresorul meu era lăudat pentru realizările sale. Deci, consider că este important să conștientizezi și umanitatea din spatele cuvintelor și să dai dovadă de compasiune și empatie față de victime.

Vorbești despre cum oamenii care au fost acuzați de infracțiuni sexuale sunt apărați în media, față de supraviețuitori. Poți elabora un pic despre frustrarea, ca victimă a agresiunii sexuale, să-ți fie identitatea protejată de presă și în actele judecătorești ca regulă generală, dar în același timp povestea ta să nu fie împărtășită?
Ca minor, să fii protejat e un cuțit cu două tăișuri. Deși mi-a oferit intimitatea necesară în timpul procesului, în același timp identitatea mea a fost divulgată pe Internet, în comentariile articolelor. Oamenii știau cine sunt.

Am mai avut și privilegiul de a fi sprijinită în totalitate de familia mea. În plus, spre deosebire de majoritatea supraviețuitorilor, eu am fost capabilă să plec din zonă, din locul unde am fost agresată și victimizată.

M-am simțit suficient de puternică pentru a face un pas înainte și a-mi folosi numele, ca povestea mea să fie auzită. Mi-am arătat identitatea pentru că am avut un sistem de sprijin stabil și prin asta am vrut să arăt că nu există „victima perfectă”. Ne poți destrăma, ne poți înjosi, dar, la sfârșitul zilei, cu toții merităm să fim ascultați, să primim validare și justiție.

În carte ai scris despre cum a fost procesul, și despre avocatul lui Labrie, Jay Carney cu „cap chel, în formă de ou”, îl descrii ca fiind un „nenorocit îngâmfat și pretențios.” La moment dat, ai scris: „Dl. Carney, v-ați ras coaiele?”, după ce te-a asaltat cu obiceiurile de grooming în instanță. Te-ai simțit bine să te descarci în carte și în public?
Nu sunt perfectă. Am strâns multă furie în mine. El a folosit tactici îngrozitoare, am fost agresată în instanță și asta m-a frustrat. Mă bucur că am putut să scot o parte din furia aia, deoarece face parte din procesul de vindecare.

Ai vrea să le transmiți ceva supraviețuitorilor agresiunii sexuale?
O mare parte din timpul în care am suferit de sindrom post-traumatic, anxietate și depresie, după episoadele de agresiune și în special în timpul procesului, am crezut că o să înnebunesc. La momentul respectiv nu știam ce înseamnă disociere, și chiar credeam că-mi pierd mințile, până când un psiholog mi-a spus: „Ei bine, ăsta e un răspuns normal, e un simptom al sindromului post-traumatic.”

Vreau ca supraviețuitorii să realizeze că nu o iau razna și că mintea nu îi trădează. Astea sunt efectele normale prin care poți trece. Dar putem să supraviețuim orice.

Interviul a fost editat și condensat pentru claritate.