Ce am învățat după ce am arătat lumii noul tip de viol

Când studiam Drept la facultate, am petrecut mult timp gândindu-mă la cum ar putea să ajute supraviețuitorii atacurilor sexuale, aceste cunoștințe noi pe care le învățam, nu doar în teorie, cum se discutau în manualele mele, ci și în practică. Mi-am petrecut timpul în activism anti-viol și voiam să fiu avocat ca să lupt pentru drepturile civile în tribunale.

Eram în mod special interesată de felul în care legea ar putea ajuta oamenii care au trecut printr-o formă de abuz despre care nu prea se discută, dar despre care știam să sunt cât se poate de reale, de la prieteni, organizatori și din propriile experiențe.

Așa am ajuns să scriu despre noul tip de viol fără prezervativ, care a fost publicat de Columbia Journal of Law & Gender acum câteva săptămâni. Articolele cu revizuiri de legi nu sunt tocmai populare și mă gândeam că în cel mai bun caz o să-l citească mama mea, deși ținând cont de subiect, poate că nu. Articolul ăsta e șubred și tehnic și aranjat ca unul de lege.

Dar am atins un subiect sensibil și într-un fel a deschis o conversație internațională despre nesimțiții care scot prezervativele în timpul sexului fără permisiunea partenerului. (unii oameni numesc acțiunea asta „pe furiș", dar cred că termenul ăsta banalizează pericolul.) Articolul a ajuns și pe Twitter și am fost inundată de mesaje.

Reporterii mi-au sunat șeful, iar rapoarte în limbi pe care nu le vorbesc au acoperit reacțiile față de acest articol. Până acum, doi legislatori au propus legi inspirate de articolul meu și alții iau varianta asta în considerare.

Înainte să mă apuc să scriu, am intervievat supraviețuitori pentru a înțelege cum au trecut prin experiența asta, ca să mă asigur că analiza și recomandările mele se adresează nevoilor reale. Toate victimele mi-au spus că s-au îngrijorat în privința efectele asupra sănătății, precum boli cu transmitere sexuală și sarcini nedorite. Dar au simțit și o daună mai puțin concretă, deși la fel de dăunătoare: o mare trădare.

Așa cum mi-a spus o femeie, „cea mai mare ofensă a fost legată de încredere. El a considerat că nu se expune vreunui risc și nu l-a interesat cum ar fi pentru mine, iar din partea unui prieten și partener sexual, asta chiar m-a rănit."

Astfel de trădare seamănă mult cu un abuz sexual. Unii din oamenii cu care am vorbit, au declarat că scoaterea prezervativului fără consimțământ s-a simțit la fel ca un viol. O femeie a descris asta ca pe ceva „adiacent violului". Alții au spus că nu s-au simți abuzați sexuali, dar nici nu a fost OK.

În speranța de a afla mai multe, am căutat online cazuri povestite de victime. Am găsit multe din partea femeilor, dar și bărbaților. De asemenea, am ajuns în niște colțuri foarte întunecate ale internetului, care nu știam că există: mesaje pe forumuri și site-uri unde bărbații heterosexuali se sfătuiau despre cum să scoată prezervativul fără să fie prinși. Atât de mulți vorbeau despre asta, ca și cum ar fi fost dreptul lor înnăscut de masculi care-și răspândesc sămânța, chiar dacă partenerii lor erau alți bărbați.

De când a fost publicat articolul, am auzit de la atât de mulți oameni, prea mulți, persoane care mi-au spus cum partenerii au scos prezervativul fără permisiunea lor. Mulți dintre ei nu știau cum să numească experiența asta, dacă și alții au trecut prin același lucru, iar implicit nu știau dacă au dreptul să se revolte. O femeie mi-a spus că a fost panicată după ce partenerul ei a scos prezervativul, dar nu știa că ăsta e un fenomen până când a citit articolul. E suficient să-i dai un nume violenței, ca să se transforme într-un fenomen.

Per total, răspunsul a fost copleșitor de afirmativ și productiv. Totuși, mă chinui cu o consecință neașteptată: legi criminale propuse. Oficialii din cele două state care au propus până acum criminalizarea sexului fără prezervativ, chiar luptă pentru o cauză bună și sunt atât de recunoscătoare pentru pasiunea lor, dar îmi doresc să fi ales o tactică diferită: un remediu civil.

Eu sunt sceptică de măsurile luate de sistemul judiciar, care rareori funcționează pentru supraviețuitorii violenței sexuale. Victimele nu pot alege dacă vor să acuze în instanță, decizia aparține procurorilor, care tind să urmărească doar cazuri ca în serialul Law and Order: SVU.

Am avut mai mulți clienți care au raportat incidente de genul la poliție, dar li s-a spus că era prea „complicat" de judecat, deseori deoarece cunoșteau agresorul, care nu mi se pare deloc complicat, ținând cont că majoritatea victimelor cunoșteau agresorul personal. Chiar dacă este acuzat, victima primește un statut de martor glorificat: supraviețuitorii nu prezintă relevanță pentru procesele penale și nu apucă să ia decizii strategice. În schimb, statul se folosește de mărturiile lor ca să construiască un caz. Câteodată, victimele sunt chiar reținute în pușcărie, dacă refuză să depună mărturie.

În plus, nu toți supraviețuitorii trec printr-un proces intens sau apucă să vadă cum agresorul lor este închis. Mulți nu au încredere în poliție și pe bună dreptate. Criminalizarea este o formă de violență și părtinire. Înțeleg de ce unele victime apelează la legile criminale pentru a soluționa sau pentru protecție, care nu se găsește în altă parte și ăsta e un lucru legitim. Dar, în același timp, înțeleg și de ce așa de multe victime aleg să nu raporteze la poliție deoarece nu vor să facă parte din procesul de criminalizare.

În articolul meu, eu propun o lege de prejudiciu, una mai mult civilă, decât criminală, deoarece oferă supraviețuitorilor mai mult control. Cu prejudicii, victima decide dacă să dea sau nu în judecată pe agresor și, împreună cu avocații, cum să facă asta. Ei hotărăsc ce vor să obțină din proces, cum ar fi daune monetare. Opțiunile civile nu sunt perfecte: dacă nu ești suficient de „norocos" să fii atacat de un milionar, atunci e greu să câștigi suficienți bani din proces ca să atragi un avocat. Totuși, în continuare cred că remediile civile funcționează mai bine pentru victime, decât legile criminale.

Nu am răspunsuri simple. Conceperea unui remediu legal pentru victime este imposibil de complicat, implică chestiuni morale grave și evidențiază nevoile diverse cu care se confruntă victimele în momentul violenței. Nu avem dreptul să evităm întrebările grele, atunci când devin atât de urgente. Asta mă determină să sprijin victimele care raportează poliției, dar care caută în continuare alternative reale. Cea mai mare speranță a mea pentru acest articol viral e că ar putea să inducă o schimbare reală și concretă, la care m-am tot gândit în facultate. Hai să le oferim victimele alternativele care funcționează pentru ei.