Publicitate
Sănătate

Ce e în mintea unui stalker

E reconfortant să crezi că poți depista ușor un hărțuitor. Dar oamenii care se angajează în stalking pot fi de atâtea feluri.

de Christine Ro; translated by Diana Pintilie
16 Decembrie 2018, 1:50pm

Ilustrație de Michelle Thompson.  

Articolul a apărut inițial pe Broadly

Persoanele care manifestă comportamentul obsesiv asociat cu hărțuirea, inclusiv urmărirea cuiva, trimiterea unor mesaje sau cadouri necerute și nedorite, dar și urmărirea cuiva până la locul acestora de muncă sau domiciliu, variază pe o scară mult mai largă decât portretizează cultura populară.

În parte, din cauza stereotipurilor care te induc în eroare, Gary Walker (al cărui nume a fost schimbat) nu a putut să admită față de el însuși că era un stalker, până când fosta lui iubită a folosit acest cuvânt ca să îl caracterizeze. Doar atunci, tipul de 25 de ani a putut să realizeze că lucrurile pe care le-a făcut în timpul relației lor, dar și în celelalte relații (sunat insistent chiar și atunci când era clar că nu era dorit, sunat părinții iubitei) erau obsesive.

„Comportamentul ăsta obsesiv e echivalentul unui atac de panică. E o criză existențială”, spune Walker despre momentele când se fixează pe cineva care nu îi mai răspunde. „Te simți ca și cum persoana pe care tu o iubești tocmai a murit.”

Conform Michele Galietta, un clinician și profesor de psihologie la City University of New care se concentrează asupra tratamentelor terapeutice pentru hărțuitori/stalkeri și alte grupuri, „nu există o tipologie standard de hărțuitor/stalker”. Galietta a lucrat cu mai multe tipuri de oameni, de la un judecător cu funcție înaltă care suferea de personalitate de tip borderline până la o persoană care își hărțuia discret și în tăcere victima timp de doi ani până când a încercat să o omoare.

Comportamentul de stalking se încadrează sub umbrela de simptome pentru diverse tulburări. Conform unui studiu din 2012, publicat în jurnalul Aggression and Violent Behavior, „motivațiile pentru stalking includ o convingere iluzorie în destinul romantic, dorința de a salva o relație, un impuls sadic de a chinui victima sau o supra-identificare psihotică cu victima și dorința de a o înlocui.” Iar stalkerii pot primi mai multe feluri de diagnostic, inclusiv tulburări psihotice, tulburări de personalitate, cum ar fi tulburarea narcisistă de personalitate, tulburări delirante, cum ar fi erotomania, convingerea că o altă persoană, deseori una populară, este îndrăgostită de tine. (Walker consideră că are tulburare de personalitate de tip borderline, pe lângă ADHD, deși nu a fost diagnosticat. În plus, el se mai consideră a fi și narcisist.)

Conform cercetării lui Galietta, oamenii cu tulburări care implică consumul de substanțe sunt deseori predispuși la stalking. Un alt studiu la care a colaborat, care a folosit un eșantion de 137 de stalkeri din New York, eliberați condiționat, a descoperit că aproximativ jumătate aveau o tulburare de consum de substanțe, iar cealaltă jumătate o tulburare de personalitate. Însă, mai bine de un sfert, nu aveau niciun fel de tulburare psihică.

Conform cercetării, deși există variațiuni, anumite caracteristici sunt comune pentru majoritatea stalkerilor. Galietta spune că ea a mai observat că în general, stalkerii au interese foarte limitate, foarte puține activități de relaxare, alte interacțiuni sociale, așa că tind să se concentreze pe o singură relație.

Asta e valabil și pentru Walker. „Eu habar n-aveam ce fac cu viața mea”, spune el. „Inept social și intelectual. Fără experiență de viață, fără sprijin sau îndrumare, decât de la mama mea critică. Nu făceam nimic și nu aveam prieteni. Ce puteam să fac decât să fiu obsedat de ceva?”

Totuși, chiar și o persoană cu toate aceste predispoziții e posibil să nu recurgă la stalking. Ci, mai degrabă, comportamentul de stalking este deseori declanșat de un eveniment dificil din viața cuiva, cum ar fi o despărțire, o concediere, respingere sau arest. „Țin minte în timpul unei despărțiri, deși e dureros să mă gândesc la asta, că am ciocănit la ușa camerei ei mult prea mult timp”, își aduce aminte Walker despre fosta lui iubită. „M-am simțit dubios.”

Care e diferența de a fi hărțuit de un fost partener versus un străin?

Reprezentările unor dinamici de relații nesănătoase în cultura populară pot bloca înțelegerea diferenței dintre persistența romantică și obsesia amenințătoare. Comediile romantice ne învață că este atrăgător ca tipii să angajeze, de exemplu, un detectiv privat care să urmărească interesul romantic (There’s Something about Mary), să pună muzică noaptea târziu la ferestrelor fetelor (Say Anything) și, în general, să urmărească femeile până când acceptă să iasă la întâlnire. (Saawariya și alte filme Bollywood). Așa cum spune și stalkerul din bestseller-ului lui Caroline Kepnes, You: „Am văzut destule comedii romantice pentru a ști că tipii romantici ca mine intră mereu în belele".

Dar, în realitate, stalking-ul e o formă de abuz. Iar partenerii intimi actuali sau foști reprezintă tipologia cea mai comună de stalkeri. Deseori și cea mai periculoasă. Aproximativ 60,8% din femeile care au răspuns la sondajul din 2014 au raportat că au avut o relație cu hărțuitorul. Iar cercetările denotă că până la 80% din oamenii în relații abuzive au început să urmărească persoana din relație.

De asemenea, urmărirea unui fost partener tinde să persiste mai mult: majoritatea obsesiilor de stalking se pierd în două până la patru săptămâni, dar, când e vorba de foști parteneri, durează mai mult. Inspectorul Lee Barnard, care conduce centrul Stalking Threat Assessment din Marea Britanie, a spus pentru Broadly că hărțuitorii de foști parteneri au potențialul de a fi cei mai periculoși. Într-un studiu, stalkerii sunt descriși ca fiind persoane ușor de ofensat, cu limite interpersonale ambigue, furie necontrolată și gelozie, precum și o tenacitate de necontenit. De obicei au și informații intime despre victime și, deseori, acces în viețile acestora.

Walker a urmărit doar partenere și foste partenere. Pentru el, aceste impulsuri, de exemplu, mesaje obsesive, au fost declanșate de crizele de anxietate și gelozie, imediat după încheierea unei relații. El se luptă și cu convingerile misogine, cum ar fi faptul că femeile sunt în mod inerent mincinoase și nu poți avea încredere în ele, iar el crede că fostele i-au trimis deseori semnale mixte. De exemplu, când o fostă nu l-a rugat să-i șteargă fotografiile goale, el a interpretat-o ca pe un semn că nu l-a considerat periculos, decât ca un semn că evita contactul cu el. „Ea mi-a spus că sunt un stalker, dar nu m-a tratat ca unul", spune el.

Stalkerii psihotici sunt deconectați de realitate și pot avea episoade delirante detaliate despre cum sunt în relații cu celebrități, străini, colegi sau cunoștințe. Galietta a dat exemplul unui bărbat pe care l-a tratat, care a întâlnit o femeie într-o cafenea, unde au schimbat doar câteva cuvinte. „Gândirea înșelătoare a fost: «Știam că vrea să vorbească cu mine, chiar dacă părea că nu vrea»", explică Galietta. „Am văzut mașina parcată pe partea stângă a străzii în loc de partea dreaptă. Ăsta a fost un mesaj pentru mine."

Galietta explică faptul că acești stalkeri adesea nu își dau seama că ceea ce fac ei este greșit, deoarece sunt convinși că alții nu-i înțeleg. Deși acțiunile lor pot fi dăunătoare și traumatizante, sunt mai puțin susceptibili de a fi violenți fizic, decât alte tipuri de stalkeri. Ei sunt de obicei mai ușor de observat decât alte tipologii insidioase de stalkeri, deoarece psihoza implică o pauză de la realitate și, adesea, comportament neconvențional.

Cum e terapia pentru un stalker?

Deoarece cei mai mulți stalkeri au interese limitate, o opțiune terapeutică „este de a construi rezistență, legătura cu alte lucruri [cum ar fi] hobby-uri", spune Galietta. „Deseori vedem că există această dorință de a contacta pe cineva, fie că este din cauza unei convingeri psihotice sau din cauza singurătății. Apoi, odată ce au făcut contact, sentimentul ăsta dispare pentru o vreme și astfel devine un mecanism care îl întărește. Aș vrea să-i învățăm să recunoască acest lucru, oricare ar fi fost acea dorință înainte și să se angajeze să încerce ceva diferit".

Acest aspect de a încerca ceva diferit poate fi foarte greu pentru stalkeri. Clienții lui McEwan tind să aibă stări emoționale intense, fie negative, fie pozitive, atunci când se angajează în acte individuale de urmărire. Dar ușurarea sau high-ul pe care-l obțin de la urmărire se disipează rapid.

Tratamentul pentru stalking poate fi eficient dacă este foarte vizat, iar tratamentul generic nu este foarte probabil să rezolve ceva, având în vedere diversitatea comportamentelor de urmărire, spune Galietta. Există, de asemenea, o înțelegere limitată între psihologi, cu privire la modul de a întreprinde acest tratament specific, spune ea. „Foarte puțini terapeuți se vor axa pe stalking ca scop al tratamentului. Mai degrabă vor aborda persoana: «Cum merg lucrurile? Cum sunt relațiile tale?». Nu vor întreba: «Simți nevoia de a apela persoana? Ce faci când ai acest impuls? Ce tactică abordezi?»."

Ea consideră că înțelegerea detaliilor comportamentelor și constrângerilor de urmărire este mai utilă reabilitării decât un tratament general de sprijin.

Acest tratament trebuie, de asemenea, să fie accesibil. Walker spune că se simte chinuit de propria lui dorință de a se conecta. El s-a diagnosticat cu personalitate și alte tulburări, fără a primi ajutor profesional. El spune că: „Nu am pe nimeni și nu primesc ajutor. Nu mi-am putut permite acest lucru, iar căutarea de alternative mă face frustrat de cât de complicată e viața mea. Iar pentru toate rahaturile pe care trebuie să le fac, cum ar fi inițierea unui program de exerciții și îmbunătățirea activă a atitudinii mele, încă mai am nevoie de oameni."

Tagged:
violenta
putere
hartuire
sanatate mintala
tulburare psihica
tratament