économie

De ce viitorii tăi colegi de muncă din România vor fi din Africa sau Asia

Vom fi doar 15 milioane de români până în 2050.
03 Ianuarie 2019, 1:50pm
congolez in romania
Alma Lema, un congolez stabilit în România intervievat în articolul: „Am vorbit cu străini stabiliți aici despre ce i-a șocat în România”. Fotografie de Mircea Topoleanu

Pactul ONU pe Migrație încheiat în urmă cu o lună la Marrakesh, în Maroc, a fost semnat de peste o sută șaizeci de țări (România s-a abținut, deși declarativ a fost de acord) și stabilește o serie de principii referitoare la migrație. Unul dintre acestea este că statele stabilesc singure politicile publice legate de migrație și decid ce înseamnă pe teritoriul fiecăruia „migrație legală” respectiv „migrație ilegală, dar și „garantarea drepturilor omului”.

Pactul oferă anumite garanții migranților, cum ar fi recunoașterea unor drepturi fundamentale ale omului sau interzicerea detențiilor arbitrare dar se adresează în special statelor semnatare, stabilind principii de cooperare pentru un control mai bun asupra fluxurilor de migranți și crearea unor posibilități de integrare. Pactul nu are caracter de constrângere, este un fel de schelet legislativ pentru o reglementare internațională a migrației, pentru a evita atât migrația în masă dar și tragediile din Mediterana sau sclavia în care ajung unii migranți.

Pe scurt, la Marrakesh s-a semnat o hârtie cu niște principii frumoase, dar fără vreun caracter obligatoriu.

Bineînțeles că ahtiații de serviciu pe probleme de invazii barbare s-au activat din plin pe subiectul ăsta, dar doar în cercurile lor. Am avut parte de teroare existențială pe anumite pagini de Facebook, un marș anti-imigrație la care au participat mai puțin o sută de patrioți și liniște totală de la instituțiile statului, inclusiv de la portavocele conservatoare ale puterii și opoziției.

Opoziția față de migrație în România este una complet ridicolă. Mai mult, țara noastră are nevoie de migranți, singura întrebare fiind dacă îi va primi organizat sau haotic.



Românii sunt din ce în ce mai puțini

Hai să stabilim câteva lucruri de bază. Țara noastră e săracă și îmbătrânită. Nu o spun eu, ci Institutul de Statistică. Mai mult, trendul de îmbătrânire se va păstra în viitorul apropiat, având în vedere că unul din doi români vrea să emigreze.

Unul din cinci români deja a emigrat. Suntem în plină criză demografică în România. Profesorul Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei României, spune că e foarte probabil să atingem o populație de doar 15,5 milioane de români până în 2050.

VICE: Populația României e în scădere de aproape trei decenii, puteți să-mi spuneți câte ceva despre acest declin demografic?
Vasile Ghețău: Declinul populației României a început în anul 1990. În anii 1990-1991 a fost din cauza migrației. Din 1992 s-a adăugat declinul de scădere naturală a populației, mortalitatea depășind natalitatea pentru prima dată, situație care s-a menținut până astăzi. Mă refer la populația rezidentă în țară. Astăzi, în 2018, suntem cu aproape 130 de mii mai puțini decât la începutul anului. Declinul total al populației rezidente, din 1990 este de 3,8 milioane de locuitori. 1,1 milioane reprezintă scăderea naturală.

E foarte mult și această componentă e în creștere în ultimii ani. Să pierdem peste un milion de oameni în 29 de ani prin scădere naturală este o mare dramă demografică. Ori între scăderea naturală și cea a populației e o diferență foarte mare. Scăderea naturală, odată instalată este foarte greu de stopat, pentru că sunt mecanisme și factori demografici care accentuează această problemă. Migrația are factori economici, culturali și politici, cum ar fi incertitudinea din țara noastră, între cauze și poate fi inversată. Scăderea naturală însă e mult mai greu de inversat.

Avem vreo soluție pentru a proteja sistemul de pensii de exemplu?
Acesta este alt domeniu decât cel în care activez eu. Dar pot să vă spun ca demograf că după anul 2020 vor ajunge generațiile mari la pensionare. Numărul de pensionari va crește spectaculos, cel puțin până trece valul 67-69. Apoi, se va echilibra.

Având în vedere valul foarte mare de emigrare, considerați că putem compensa balanța demografică cu imigrarea?
Teoretic răspunsul este da, dar iată ce probleme se ridică: noi dorim imigrație doar pentru a acoperi nevoia de forță de muncă doar? Lucrurile se complică. Dacă se dorește doar să acoperim nevoia de forță de muncă se pot stabili contingente anuale mai mari de forță de muncă. Oameni fără familii care lucrează un număr de ani apoi se întorc. Este vorba de o forță de muncă temporară sau reînnoită. Dacă vă gândiți și la imigrație ca suport demografic lucrurile se complică pentru că va trebui decis câți imigranți să primim, ce vârstă, ce sex, ce stare civilă, cu copii sau fără și mai important proveniența demografică și modelul cultural de unde vor veni. Sunt lucruri foarte delicate, inclusiv politic.

Da, aveți dreptate dar eu mă gândeam și la fenomenul de „gastarbeiter” (muncitori musafiri, termen inventat în Germania în anii 60-70) și la faptul că vom vedea imigranți veniți la muncă care se vor stabili aici, precum a fost cazul în vest. Credeți în posibilitatea stabilirii și integrării acestora?
Da, mai ales din perimetrul asiatic. Noi am avut un val de migrație cu muncitorii din Republica Moldova, analogi primului val de migrație din vest, cel dinspre statele din sud înspre statele din nordul Europei. Moldova a pierdut și ea, foarte mulți cetățeni prin emigrare, atât înspre România și vest, cât și în Rusia unde sunt enorm de mulți. Nu vom putea să ne bazăm pe forță de lucru dinspre Republica Moldova. Toți vecinii noștri sunt în aceeași situație de declin demografic.

Profesorul Ghețău subliniază un lucru foarte important, România are nevoie de forță de muncă și nu există nici un stat comunitar de unde am putea atrage această forță de muncă. În această situație, am asistat luna trecută la relaxarea condițiilor și a suplimentării cotelor de muncă pentru cetățenii străini extra-comunitari. Pe scurt România vrea să importe muncitori, peste 13 mii de muncitori noi vor veni în 2019, în mare parte din state asiatice. Nu toată România e de acord cu această mișcare dar Guvernul și patronatele au decis deja majorarea cotelor.

Expert HR: „Nici Occidentul nu a ars din temelii sub invazia hoardelor românești”

L-am întrebat pe expertul în „headhunting” și resurse umane George Butunoiu dacă România poate rezolva criza forței de muncă cu angajați din exterior. Iată ce mi-a răspuns:

„Ceea ce lumea numește „criză a forței de muncă” e, de fapt, o „criză” managerială, fiindcă managerii nu se pot obișnui suficient de repede cu ideea că salariile vor crește în permanență, până vor ajunge la nivelul celor din Occident, și că productivitatea e în întregime responsabilitatea lor, nu a angajatului, indiferent de unde vine.

Singura soluție sustenabilă pentru business-urile din Romania, indiferent care ar fi ele, este să crească mult productivitatea și să ajungă sa dea salarii din ce în ce mai mari și să facă treaba cu mai puțini angajați decât o fac acum.

Dacă despre faptul că salariile trebuie să crească și vor continua să crească se discută foarte timid de abia câțiva ani, despre faptul că vom avea nevoie de forță de muncă extracomunitară pentru a acoperi nevoile imediate ale industriilor se discută deja de peste un deceniu. Și nu e nimic rău la asta.

Varza nu o să fie mai puțin varză, nici mânzul nu o să devină viezure pentru că vom avea mai mulți muncitori străini în România, la fel cum nici Occidentul nu a ars din temelii sub invazia hoardelor românești”, spune George Butunoiu.

Ce au însemnat imigranții pentru alte țări

Dacă bravilor patrioți români le sclipesc ochii după măsurile iliberale luate de vecinii noștri unguri și verii noștri polonezi poate ar trebui să ne uităm la state europene care chiar au o tradiție a imigrației ca să ne imaginăm cum ar putea evolua demografic țara noastră.

După cel de-al Doilea Război Mondial, o mare parte din Europa vestică era în ruine, cu industria devastată de război. Germania, Olanda, Belgia și Franța erau printre cele mai lovite state. Franța avea o tradiție colonială aparte, insistența de a considera nordul Africii parte din „la france metropolitaine” ducând direct la fluxuri de migrație nord-africană timpurie spre principalele centre urbane.

Germania și Olanda însă nu aveau. Imperiul colonial olandez nu mai era ce a fost odată, iar aventurile coloniale ale Germaniei în Africa se terminaseră prematur după primul război mondial. Atât în Olanda, cât și în Germania federală s-a trecut la recrutarea de forță de muncă străină, așa zișii „Gastarbeiters” (muncitori invitați).

Dacă inițial aceștia erau, după cum a menționat și profesorul Ghețău, din state din sudul Europei, Spania și Italia, curând (mai precis în anii 60’) muncitorii temporari din Maroc și Turcia au devenit cei preferați.

În cazul Olandei, câteva mii de muncitori marocani și turci soseau în fiecare an, până la un maxim de peste 10 mii de muncitori în 1970, o situație comparabilă cu România de astăzi. Mulți dintre acești muncitori s-au întors în țările lor de origine, la fel ca mulți dintre românii plecați în America la începutul secolului trecut sau românii plecați astăzi în vestul Europei. O fracțiune semnificativă însă nu a plecat, decisă să se îmbogățească muncind încă un sezon sau convinsă că ar putea avea un trai mai bun în vest.

După criza OPEC din anii 70’ programul de muncitori invitați s-a terminat și o parte mai mare dintre băieți (muncitorii invitați erau aproape exclusiv bărbați) au rămas și și-au adus și familiile. Două generații mai târziu, pe primarul Rotterdamului îl cheamă Ahmed ca în cele mai negre vise ale naționaliștilor. A, și le spune islamiștilor să-și facă bagajele și să o tulească. Românul verde din mine e foarte confuz.

Care a fost însă reacția olandezilor la aceste schimbări demografice?

A fost aia la care te poți aștepta, una demnă de grupurile de Facebook românești. Neîncredere, frică și o percepție negativă generalizată, mai ales între persoanele care nu au contact direct cu imigranții. Cel mai amuzant lucru e că, pe măsură ce noi grupuri de imigranți au continuat să vină, cei vechi au devenit „acceptabili”. Astfel marocanii au devenit tolerabili când au sosit turcii, turcii când au sosit caraibienii și așa mai departe până la românii noștri făcuți tolerabili doar de apariția sirienilor.

Ce e din nou amuzant e că poți regăsi aceleași atitudini negative vehiculate despre marocani și alți musulmani de azi, până la discuții despre imposibilitatea de a se adapta, religia ciudată și vălul înfricoșător în pamfletele rasiste despre italieni sau irlandezi din America din anii 1900. Dar pe măsură ce generațiile au trecut și imigranții s-au aculturat, chiar și cei mai rasiști dintre olandezi (sau din americanii secolului 20 timpuriu) au acceptat noii imigranți ca parte integrantă a melting pot-ului național.

„Ideea că românii sunt un popor primitor nu se regăsește în date”

Am vorbit cu Victoria Cojocariu de la Centrul pentru Inovare Publică pentru a afla cum ar putea arăta migranții ce aleg România ca țară de destinație, și cum ar putea fi primiți.

migranti

Fotografie de Laurin Schimd. Refugiați din Marea Mediterană salvați de organizația SOS Mediterranee

VICE: Cam câți imigranți avem în România?
Victoria Cojocariu: Avem cam 40 mii de persoane din care aproximativ 5 mii sunt cu statut de refugiat. Pot să-ți spun și că în 2018 au fost cam 1500 de cereri de azil, din care 900 erau aprobate deja în luna iunie.

Cum se integrează cultural și pe piața de muncă muncitorii străini din România?
Diferit. Probabil că știi că cei mai mulți străini din România sunt moldoveni, care așteaptă să li se aprobe cererea de cetățenie. Aceștia bineînțeles că sunt foarte rapid integrați cultural și pe piața de muncă. Apoi vin cetățenii turci și apoi cei chinezi, care la rândul lor se integrează foarte bine în societate, mai degrabă datorită comunităților deja stabilite aici, care sunt foarte deschise și empatice decât datorită instituțiilor statului.

Poți să lucrezi fără să știi limba română?
Probabil că știi de toți muncitorii detașați –asiatici, mai ales vietnamezi -care lucrează în porturi și construcții. Ei nu au nevoie să cunoască limba absolut deloc. Și alți imigranți, care vin în comunități deja bine stabilite la fel, nu este nevoie să știe limba pentru că pot lucra în comunitate, în centre comerciale de exemplu în cazul cetățenilor chinezi.

De la anul se măresc cotele pentru muncitori străini. Cum arată profilul unui muncitor venit de afară?
Cotele au fost impuse de România după aderarea la UE, în 2007, pentru a proteja forța de muncă locală într-o piață care devenea brusc mai deschisă. Aceste cote sunt decise de Ministerul Muncii care primește de la ANOFM-uri deficitul de personal și decide necesarul. Cotele au fost constant cam 5 mii pe an și nu se epuizau niciodată. Mai ales că ele erau decise pe sector dar se aplicau la nivel global.

Adică de exemplu dacă aveai nevoie de mai mulți muncitori în construcții dar nu aveai nevoie în alte sectoare, cotele rămâneai aceleași, nu se puteau crește cotele pe sector. Acum, pe 2017 și 2018, pe fondul unui deficit de forță de muncă s-au mărit cotele cu 8 mii și, mai important s-a renunțat la prevederile care țineau cotele legate de sectoare. Dar, să știi că nu aceștia sunt cei mai relevanți pentru profilul străinului care muncește în România.

Cum adică?
Cei mai mulți angajații străini, mai ales cei cu care avem contact, cei din șaormerie sau de la magazin nu sunt dintre aceștia 13 mii. Sunt persoane venite aici la studii sau prin reîntregire familială care și-au găsit de muncă, au învățat limba și și-au prelungit șederea.

Pot reprezenta refugiații o soluție pentru demografia și piața de forță de muncă a României?
Ar trebui să fie prima soluție, din punctul meu de vedere. Refugiații sunt oameni vulnerabili care nu pot remigra, cum fac de exemplu românii când nu le place ce se întâmplă în țară, nici nu se pot întoarce de unde au venit. Aceștia sunt oamenii care sunt forțați să rămână și care depun cele mai mari eforturi de integrare. Din nefericire nu asta este viziunea statului român. Un refugiat care a dobândit acest statut are, teoretic, aceleași drepturi ca un cetățean dar nu au același acces. De exemplu statul nu are un mecanism de a recunoaște și evalua studiile refugiaților ca aceștia să se poată integra pe piața forței de muncă din România. Și nu mă refer aici doar la doctori sau ingineri care nu pot practica, ci la muncitori calificați sau chiar șoferi care trebuie să facă cursuri pentru un domeniu pe care îl cunosc, pentru că statul român nu are metodologie să le evalueze cunoștințele.

Proximitatea culturală un factor? Sunt imigranții moldoveni mai dezirabili ca cei din Orientul Mijlociu, care sunt, la rândul lor, mai dezirabili ca cei din Asia de sud-est?
Conform studiului ICCV Starea Națiunii de anul acesta, românii nu vor străini la modul general. Sigur, unele studii mai vechi arată că românii sunt un pic mai receptivi față de migranții moldoveni, pentru că există acest sentiment de solidaritate învățat la școală, dar ideea asta că românii sunt un popor primitor nu se regăsește în date.

Deci cum ar arăta o Românie multiculturală a anilor 2050?
Dincolo de taxiurile fără șofer care-și pun singure maimuța, am putea asista la o nouă generație de imigranți etnic asiatici sau din Orientul Mijlociu, cetățeni români dar din nefericire cetățeni de mâna a doua, discriminați de populație și de piața forței de muncă. Cu toate asta, România are potențial de a deveni o țară netă de migrație, mai ales dacă această criză a forței de muncă va continua.

Unul dintre felurile în care are loc migrația este chain-migration, anume tendința oamenilor dintr-o comunitate de a urma alți oameni în procesul de migrație spre o destinație finală. De-aia sunt anumite cartiere din Londra sau anumite orașe din Spania pline de români și tot de-aia avem cartiere etnice faimoase precum Chinatown, Little Italy sau Koreatown.

Deja avem un început de Chinatown în București în zona Doamne Ghica și un pic de Little Italy în Timișoara. Comunitățile, după cum spunea Victoria Cojocariu sunt „adesea autosuficiente – au propriile școli, propriile restaurante și chiar propriile locuri de muncă unde poți să lucrezi fără să cunoști limba română și fără să ai contact cu români”.

Bineînțeles asta e adesea situația la prima generație. A doua generație, cea crescută în țara gazdă e una mai integrată, care poate să se miște fluid între lumea comunității minoritare și cea majoritare, și să deschidă punți între cele două. România viitorului va fi grație celei de-a doua generații cel mai probabil una mult mai eclectică, cu restaurante vietnameze sau nepaleze dublând deja omniprezentele șaormerii.

Dar stai, influxul de imigranți nu o să stârnească mai multă xenofobie? Ba da, probabil că da, la început, după cum am putut vedea și în cazul italienilor în America sfârșitului de secol 19. Dar de-a lungul timpului, pe măsură ce imigranții se aculturează cu cea de a doua generație și majoritarii se obișnuiesc o să ajungem cu toții să înjurăm la guvern cot la cot.

Studiile din Olanda ne arată ceva ce mie cel puțin mi se pare un pic evident. Că interacțiunea, contactul cu minorități, la locul de muncă, la bar sau pur și simplu între vecini duce la un grad mai mare de toleranță și acceptare. Dracul pe care-l știi parcă nu e la fel de negru. Iată că viitorul relațiilor interculturale din România s-ar putea să fie clădit în 2050 tot la coadă la șaormeria fusion nepaleză sau la proteste în piața Victoriei împotriva lui Dragnea junior.

România are nevoie de mână de lucru tânără. Salariile mai mari nesustenabile nu pot rezolva această problemă. Ce poate însă rezolva această problemă e migrația și toleranța față de oamenii care vin să ne plătească nouă pensia la bătrânețe. Așa că mergi azi și salută un imigrant pe care-l vezi pe stradă. El e Nguyen, noul tău prieten și vecin, acum că Fane a plecat să se facă mecanic la Londra.

Editor: Gabriel Bejan