Cultura

Am văzut cum Academia ține cultura română în comunism

Foarte puțini tineri au participat la Ziua Culturii Naționale care s-a sărbătorit ieri la Ateneu.

de Sidonia Bogdan
16 Ianuarie 2019, 11:42am

De la stânga la dreapta, ministrul Culturii Daniel Breaz, academicianul Ioan Aurel Pop, președintele Klaus Iohannis, patriarhul Daniel, academicianul Răzvan Theodorescu sărbătoresc Ziua Culturii Naționale, la Ateneul Român. Fotografie de Alexandru Dobre/Mediafax

Îl urăsc pe Mihai Eminescu încă din liceu. Era la început de an, iar proful de română ne-a transmis pe un ton solemn că 80% din acel trimestru ne va preda Eminescu. Anunțul profesorului m-a revoltat pe loc.

Nu știu dacă vreun prof de română conștientizează asta, dar monotonia nu e chiar cel mai bun stimulent intelectual pentru un tânăr. Intuiam încă din prima zi cum se vor derula orele: proful ne dicta de ce este atât de valoros poetul național, iar noi, fără niciun drept de a interveni sau contesta ceva, trebuia să reproducem mecanic comentariile lui kilometrice.

Eminescu devenise pentru mine un poet dictator. Era poetul pe care establishmentul nu-mi permitea să-l contest. Era obligatoriu să-mi placă, altfel riscam repetenția.

Totuși, am găsit și o parte bună în acel demers profesoral învechit de a preda un poet național. Textele respective erau pline de expresii șablon, de limbaj lemnos și repetitiv, iar acest tip de limbaj nu presupune un mare efort intelectual în procesul de învățare. Era ușor să iei o notă de trecere la Eminescu, pentru că introducerile erau identice - îmi cereau să-l laud. Iar laudele sunt ușor de făcut, mai greu ar fi fost să-mi ceară cineva să-mi pun mintea la contribuție și să spun ce anume înțeleg din el, ce îmi place și ce nu.

Or, slavă Domnului, nu voia nimeni asta de la mine, ci doar să reproduc ca un papagal niște idei primite de-a gata.

Sunt în sala Ateneului Român și îmi amintesc toate astea în timp ce-l ascult pe președintele Academiei, Ioan Aurel Pop, care ține un discurs despre cultura română și, implicit, despre Mihai Eminescu. Ziua Culturii Naționale este un soi de madlenă a lui Proust, dar nu cu un gust plăcut, ci cu unul ușor amărui.

În fiecare an, pe 15 ianuarie, Academia Română reușește să-mi reamintească de ce nu l-am putut iubi pe Mihai Eminescu.

„Ateneul român, căruia îi aducem azi un omagiu ca piatră nestemată a culturii românești este un monument al culturii naționale. Un alt monument al culturii naționale, piatră de temelie la crearea României și a culturii moderne a României este Academia Română, care a fost inițiatoarea acestei sărbători, ne aflăm la a noua sesiune solemnă a Academiei Române închinate Zilei Culturii Naționale”, își începe discursul Ioan Aurel Pop, iar eu îi mulțumesc în gând pentru că îmi reamintește expresia „piatră nestemată”.

Cultura română ca „o piatră nestemată”, uite cum te scot cuvintele moarte din încurcătură atunci când vrei să mitizezi un concept în mod absurd. Avem tradiție veche în instrumentalizarea politică a culturii române, protocronismul anilor ’80 bate puternic în difuzoarele Ateneului, e ca un fir de fum care învăluie fiecare personaj prezent în sală, acum vorbește Pop, dar vor urma academicienii Răzvan Theodorescu și Eugen Simion, patriarhul Daniel sau ministrul Educației, Ecaterina Andronescu.

Se anunță două ore lungi.

De ce se încăpățânează Academia Română să fie o instituție retrogradă

Acum nouă ani, Academia Română propunea ca ziua națională a culturii să fie ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, iar Parlamentul a legiferat ideea respectivă, prin legea nr. 238/2010.

De atunci, Academia Română marchează festiv evenimentul, însă nu reușește să-și depășească viziunea naționalist retrogradă. Dacă anul trecut, momentele de elogiu s-au întâmplat în Aula Academiei Române, când membrii marcanți (sic!) au încercat revigorarea naționalismului politic prin vocea academicianului Răzvan Theodorescu, anul acesta, evenimentul s-a mutat la Ateneul Român.

Sala este plină ochi de participanți în mijlocul zilei de marți când, în mod normal, oamenii sunt la muncă. Cine s-ar învoi de la serviciu ca să-i asculte pe Klaus Iohannis, patriarhul Daniel, Ioan Aurel Pop, Ecaterina Andronescu și alții, în timp ce perorează artificial și grav despre cultură? Cine, dacă nu angajații Academiei?

Obligație de serviciu venită pe linie de conducere sau prezență din plăcere? „Am primit invitație”, îmi explică vecina de scaun, angajat al Academiei, întrebată la întâmplare.

Majoritatea covârșitoare a celor care au făcut check-in-ul, pentru a putea trece de filtrele de securitate, fluturau în mână o legitimație prin care dovedeau că sunt angajați ai Academiei Române. Mulți membri ai Academiei, majoritatea pensionari, foarte, foarte puțini tineri. Cultura, din perspectiva Academiei Române, nu a ajuns și la ei. Sau, mai degrabă, tinerii nu reprezintă un target pentru seniorii Academiei.

Nu este nimic imoral în a trimite invitație și angajaților instituției care organizează un eveniment, totuși, dacă majoritatea covârșitoare a celor prezenți în sală a fost formată numai din ei, mă întreb care mai e diferența între un miting politic în care protestatarii sunt aduși cu autocarele, ca să legitimeze în mod artificial acea adunare și evenimentul organizat de Ziua Culturii Naționale?

Să nu inviți niciun scriitor tânăr premiat recent, să nu inviți niciun regizor de film câștigător de premii internaționale, niciun pictor consacrat, niciun artist, niciun poet sau pe oricine care, de bine sau de rău, face și transmite cultură, de Ziua Culturii Naționale - asta înseamnă eșec garantat.

Iar cele peste două ore în care s-a omagiat în mod steril cultura română numai despre asta a fost.

„Prin bogăţia şi diversitatea culturii şi patrimoniului nostru, adevăraţi piloni ai identităţii naţionale, ca şi prin operele tinerelor generaţii de artişti, România adaugă marii simfonii universale, an de an, noi expresii şi armonii. Atunci când vorbim despre cultura română nu putem să nu ne referim la rolul său esenţial în evoluţia spre modernitate a ţării noastre. Începând cu a doua jumătate a secolului al 19-lea, prin contribuţia elitelor, România s-a înscris inclusiv cultural pe o traiectorie occidentală, care a coincis, deloc întâmplător, cu împlinirea aspiraţiilor noastre naţionale”, a cuvântat președintele României, Klaus Iohannis.

Fiecare invitat a ținut un speech de aproximativ zece minute, aplaudat mecanic de sală.

Biserica, o contribuție majoră la promovarea culturii neamului

Poate te-ai fi așteptat să vorbească de Ziua Culturii Naționale un scriitor precum Mircea Cărtărescu, un poet precum Radu Vancu, o Herta Muller sau Nora Iuga, un profesor ca Marta Petreu sau un pictor ca Adrian Ghenie. Poate te-ai fi aștept să-l asculți pe cel mai bun expert eminescolog, profesorul universitar Ioana Both, care, tocmai pentru că îl prețuiește atât pe poet, critică instrumentalizarea politică a acestuia, inițiată în forță de comuniști și continuată, din păcate, și în prezent de către Academia Română.

Te-ai înșelat. Același ton decrepit, aceeași notă încremenită în trecut. Aceiași cai verzi pe pereți despre cultura înaltă, când o minimă onestitate ți-ar cere să faci o trimitere la statisticile UE care îți arată cât de prost stau românii la consumul cultural și cât de decuplată este România rurală de forfota marilor orașe.

Cel care a vorbit imediat după președintele României a fost Patriarhul Daniel.

Ce este comic, atunci când se fac trimiteri la publicistica lui Mihai Eminescu, este că fiecare ia doar ce-i convine. Ateii încearcă să-i scoată în evidență poeziile din care ar reieși acest mesaj, pe când credincioșii îi speculează latura creștin-ortodoxă. Patriarhul Daniel a plusat puternic.

„Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la formarea şi promovarea culturii neamului românesc. Odată cu primele încercări de organizare statală, rolul Bisericii în dezvoltarea culturii şi civilizației românești a urmat modelul bizantin; o seamă de personalități eclesiale: episcopi, preoţi sau călugări, dintre care vom menționa doar câteva nume, au îndrumat principala activitate culturală din epocă.

Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii și al credinței creștine în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă Română maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului”, își recită grav discursul Patriarhul Daniel.

După el, au urmat ministrul Educației, Ecaterina Andronescu, ministrul Culturii, Daniel Breaz, care a recidivat printr-o greșeală de limbă:

„Mihai Eminescu este practic cel mai mare poet CARE l-a dat România”. Totuși, prin comparație cu anacronismul celorlalți, el parcă a încercat și niște nuanțe ce țin de actualitate.

Apoi a luat cuvântul academicianul Răzvan Theodorescu, care atunci când nu promovează mesaje protocroniste despre cultura română, transmite mesaje de nostalgic totalitarist, potrivit cărora românii ar trebui să fie recunoscători fostului generalul de Securitate, Iulian Vlad.

Am plecat de la Ateneu, înainte de terminarea spectacolului, cu singura idee că, după 30 de ani de democrație, cea mai nereformată instituție de cultură din statul român rămâne Academia Română.

Dacă mie, când eram tânără, acest curent protocronist mi-a distrus curiozitatea să-l cunosc pe Eminescu, măcar noua generație să aibă vreo șansă să-l descopere.

Nicio șansă, câtă vreme nu reușim să aruncăm la groapa istoriei acest curent rușinos.

Editor: Gabriel Bejan