Am fost în America și-am înțeles că, oricât de crudă-i viața acolo, tot m-aș muta din România

Când acasă se pregătește guvernul Dragnea 3 și primarul Capitalei toacă 118 milioane de euro pe niște firme noi, așa, de dragul de-a face ceva, nu-i greu să te întrebi dacă o să-ți petreci iarna afară, în Piața Victoriei. Dar astea-s vremurile. Uite, și-n America oamenii sunt supărați pe președintele ales tot de ei, pe imigranții care au ridicat țara, pe cetățenii care masacrează alți cetățeni pentru că legea armelor le permite să fie nebuni. Cu toate astea, America rămâne tărâmul făgăduinței.

În septembrie 2017, am aterizat prima dată pe coasta de est a Statelor Unite, după ce în 2016 am avut o incursiune în orașul care promite faimă și bani, dar care te lasă să te sugrumi, în stradă, cu propriile visuri: Los Angeles. În est, lucrurile par mai vii și mai turbate. Pentru că în New York se derulează viața aia ca-n filme. Cu tocuri care calcă apăsat pe străzile înguste din Manhattan (sigur ai văzut măcar un episod din Sex and the City), cu Times Square care ar putea să-ți provoace epilepsie, cu Grand Central de unde încep toate filmele de Crăciun, cu băieții răi care ascultă rap la boxă, pe bancă, în Central Park, cu podul Brooklyn, la apus, când în distanță se văd zgârie-norii și crezi că asta e tot ce trebuie să înțelegi din viața. Și așa e, dacă ai bani. Dacă ești sărac, lumea asta plină de clișee frumoase se întoarce și te scuipă direct în ochi.

Noi, românii, fie i-am așteptat dintotdeauna pe americani, le-am construit scuturi și baze militare, doar-doar să vină, fie i-am urât cu patimă și i-am blamat pentru tot răul care ni se întâmplă. „Fuck USA! Fuck NATO! This is my station!". Pentru mine, însă, America e diferită și familiară, în același timp. De fapt, mai corect ar fi să spun că New York-ul e așa, fiindcă habar n-am cum e America în esența ei trumpistă.

New York e format din cinci așa-zise cartiere mari, foarte mari: The Bronx, Brooklyn, Queens, Staten Island și Manhattan. Acesta din urmă este, așa cum știi din toate filmele și cărțile pe care le-ai citit, miezul orașului. E locul cel mai dens populat, cu cei mai mulți zgârie-nori, e locul în care panourile publicitare flashy îți provoacă greață și locul în care se fac cei mai mulți bani. Când am ajuns în Times Square, pe la un șase seara, voiam să urlu la oameni, pe stradă: „Opriți-vă zece secunde să înțeleg și eu ceva!"

Și dacă țipam nu m-ar fi auzit oricum nimeni. Așa că m-am oprit în mijlocul lor și mi-am lungit gâtul să cuprind cu ochii vârfurile zgârie-norilor. Altfel, însă, Times Square este oribilă. Localnicii o evită pe cât posibil, pentru că îți smulge pur și simplu sufletul din tine și te spală pe creier cu toate reclamele luminoase, care acoperă blocuri întregi. Sunt atât de puternice încât pierzi complet noțiunea timpului, dar presupun că și asta este o strategie de marketing pentru a-ți petrece toată ziua în magazinele de branduri de aici.

În plus, trebuie să-ți faci loc printre sutele de turiști care-și fac poze cu imaginea aia emblematică din filme. Dar, odată ce l-ai bifat, nu te mai întoarce niciodată aici.

În Manhattan, auzi viața și moartea, în toată gloria lor. Când mergi pe bulevardele centrale, 6th, 7th, 8th Avenue, ți se pare că tot orașul este într-o alertă constantă. Peste tot sunt mașini NYPD, autospeciale pregătite în caz de incendiu, ambulanțe care blochează drumul, străzi care fie sunt închise din cauza unor lucrări, fie sunt păzite cu garduri de polițiști din cine știe ce motive. Cu toate astea, nu m-am simțit în nesiguranță, n-am crezut că, gata, cineva va detona o bombă lângă mine, ci mai degrabă mi-a rămas în cap zgomotul infernal al sirenelor de poliție și ambulanțe. Undeva se întâmpla ceva mereu.

Sigur că, după două-trei zile, mixul ăsta de sunete ajunge background noise și cumva nu-l mai simți atât de puternic în timpanele tale. Nu te gândi cum ar fi ca ferestrele de la casă să dea în bulevard pentru că în zona asta nu există decât clădiri de birouri. Localnicii care-și permit o chirie de trei-patru mii de dolari în Manhattan trăiesc pe străzile mai îndepărtate de epicentrul ăsta fonic.

Chiar dacă vii din România, oamenii fără adăpost din America continuă să te șocheze. Pentru că sunt mulți, vizibili și trăiesc efectiv pe străzi cu tot ce-au adunat de-a lungul timpului. Își împing cărucioarele agale și cară-n spate poveștile tragice care i-au aruncat aici. Nu-ți imagina că sunt doar negrii și mexicanii care-au fugit de la ei din țară, am văzut la fel de mulți albi cu casa-n stradă.

Am trecut pe lângă o clădire de-a lungul căreia stăteau vreo șapte oameni, cu bagaje, care își așezau culcușul de noapte. Am trecut pe lângă o coadă de vreo 15-20 de persoane care așteptau în fața unei uși. Era acolo un adăpost de noapte care se deschidea la ora 21.00. La vreo cinci metri lângă, alți americani sorb din cocktailuri de 20 de dolari într-un pub care se numește, ironic, „American Beauty". Ăsta e clivajul unei societăți care te lasă să te simți liber până când te trosnește. Pentru că în America taxele sunt la fel de sigure ca moartea.

Dacă ești turist, îți ia ceva vreme să înțelegi că prețul afișat la raft nu e de multe ori cel pe care îl vei plăti la casă, pentru că suma totală va avea și o taxă de 8,875%, cu unele excepții. Iar dacă mănânci și bei într-un pub/restaurant, ești obligat de regula nescrisă a americanilor să lași un bacșiș de cel puțin 20%. Asta pentru că salariile chelnerilor sunt foarte proaste și ei trăiesc mai mult din bacșișurile lăsate de tine, pentru care plătesc oricum impozite. Altfel, vine IRS și îi aruncă în stradă.

Pe la 1600 au venit coloniștii olandezi și i-au zis „New Amsterdam". Astăzi, este un loc în care poți să te descurci la fel de bine cu spaniola, dacă n-ai avut Cartoon Network când erai mic, dar te-ai uitat la telenovele. NY este născut și crescut de imigranți, jumătate din populația de opt milioane de oameni vorbesc acasă o altă limbă. De fapt, în New York trăiesc mai mulți imigranți decât populația orașului Chicago.

Când am ajuns acolo mi s-a părut imposibil ca politicile lui Trump, oricât de agresive și de sângeroase ar fi, să schimbe vreodată orașul ăsta. NY a fost unul dintre puținele state care au rămas albastre la alegerile de anul trecut și, din loc în loc, găsești mesaje care-ți arată că Trump sigur nu e cel mai iubit dintre pământeni.

E un mix absolut nebun de etnii care au adus cu ei culturi și tradiții diferite și pe care cei mai mulți le-au tradus în mâncare. La orice oră ai avea chef să încerci o bucătărie nouă, o găsești undeva în New York. Ah, și apropo de asta: nu, oamenii nu sunt grași aici. Din contră, cei mai mulți nu fumează, fac jogging în parcuri sau pe străzi și sunt obsedați de organic food. Totul poate fi organic în America, de la chipsuri la tutun.

Și că tot îți spun de mâncare, Taco Bell e considerat de americani mai prost decât McDonald's. Niciun cetățean care se respectă, din SUA, nu mănâncă tacos de-acolo.

Cât am stat în New York, am locuit, în Long Island, la o prietenă mutată acolo de zece ani. Făceam cam 50 de minute cu trenul până în Penn Station, în Manhattan, împreună cu navetiștii care plecau la muncă. Trenurile de navetiști sunt locuri sinistru de triste, mai ales într-un oraș imens, în care ai nevoie de un job bun ca să ai un trai decent.

Pe traseul meu, trenul mai oprea și-n stația Jamaica, din Queens, acolo unde se urcau cei mai mulți imigranți, sud-americani și afro-americani. Ca român e greu să-ți dai seama după trăsături sau accente din ce țară provine fiecare, așa că am învățat cu ocazia asta că-i mare lucru când cineva îmi zicea: „oh, cool, Romania, Eastern Europe?".

Dacă dimineața oamenii erau ceva mai veseli, seara, la întoarcere, se citea pe fețele lor drama imigrantului venit în America pentru o viață mai bună, dar nu pentru el. Pentru generațiile viitoare. Imaginea cu care am rămas e a oamenilor epuizați care adorm cu fruntea-n geam. Bine, și cu mirosul de bere râgâită, dar asta-i altă poveste.

Să trăiești aici cu o anumită teamă nu e un clișeu, ci o realitate. Am pățit și eu un astfel de episod, în tren.

E în jur de ora 12 și în tren e atât de frig încât nu-mi pot da seama că e încă vară în septembrie. Am plecat din gară de vreo 15 minute și trenul oprește brusc, într-o haltă. Ușile rămân închise. Dintr-o dată, văd cum mai mulți pasageri din vagoanele din față intră agitați în vagonul în care mă aflu, trec de mine, nu se așază pe locurile libere de aici, ci continuă să meargă grăbiți spre spate. Pentru o clipă m-am panicat: m-am gândit că în următoarele cinci secunde o să intre un nebun cu o mitralieră în mână și aici s-a terminat aventura mea în SUA, nimic din nostalgia lui Kerouac pentru mine. Am mai așteptat câteva secunde, apoi am decis să-i urmez pe oamenii care fugeau către vagoanele din spate. M-am așezat în alt vagon, lângă o femeie pe la vreo 60 de ani care mi-a zis că i s-ar fi făcut rău unui bărbat, în primul vagon, iar acum așteptăm ambulanța. Am răsuflat ușurată, evident, că îi e rău altcuiva, nu mie. Am revenit la lectura mea din New York Times. Dar n-apuc să citesc prea mult despre Trump și Coorea de Nord, când apare o tipă polițistă și ne spune calm:

N-am înțeles atunci dacă nu era cazul, pe bune, să ne panicăm sau dacă femeia era instruită să vorbească așa în astfel de situații. Acum tind să cred că era a doua variantă.

Cert e că imediat am fost anunțați de conductor că trenul trebuie evacuat și că un alt tren va veni pe linia de lângă și ne poate duce la destinație. Am trecut pe peronul de vizavi și n-am mai aflat niciodată ce s-a petrecut în trenul care a rămas acolo. Probabil cineva își uitase ghiozdanul, iar, în cele mai multe situații de tipul ăsta, am înțeles de la prietena care m-a găzduit, că ghiozdanul tău are mai multe șanse să fie distrus de forțele speciale decât înapoiat, chiar dacă aveai în el o agendă, două pixuri și pachețelul de prânz.

În rest, dincolo de situațiile care-ți pun un nod în gât pentru că nu ești, din fericire, obișnuit cu ele, New York rămâne un oraș în care m-am simțit în siguranță. Nu îți povestesc de toate obiectivele turistice pe care le-am bifat, că sigur nu te interesează că mi-a fost mie bine. Însă, am fost să văd și viața din Brooklyn, mai exact: Williamsburg și Bushwick, cartierele din care hipsterii cu bani i-au dat afară pe vechii rezidenți.

Sunt locuri mai cool și mai punk decât Manhattan. Pe străzi miroase a iarbă și a pui prăjit, iar grupuri de băieți ascultă rap, în fața casei, pe trepte. E un aer post-industrial, cu foste fabrici îmbrăcate acum în artă stradală, cu magazine și cafenele locale, dar scumpe.

America e scumpă și vicleană și-ți dă toate motivele să o vizitezi măcar o dată-n viață.

Later edit: SUA și-a anunțat oficial retragerea din UNESCO, motivând că decizia a fost luată din cauza „pozițiilor anti-Israel continue" din cadrul organizației.

Pentru mai multe scrieri care te vor irita sau te vor bucura, depinde cât de încrâncenat ești, urmărește-o pe Iulia pe pagina ei de Facebook.