Românul care îți arată că viața marinarilor e mult mai frumoasă decât crezi
Călătorii

Românul care îți arată că viața marinarilor e mult mai frumoasă decât crezi

Am vorbit cu un navigator român care documentează cum trăiesc marinarii români și străini la bordul unei nave.
Iulia Roșu
Bucharest, RO
7.8.17

M-a pasionat dintotdeauna viața navigatorilor care nu poartă numele lui Băsescu, asta ca să să evit o discuție sinistră și tristă despre flota română care a fost și nu mai e. Taică-miu e marinar, adică e mai mult plecat decât p-acasă, așa că treaba asta mi s-a părut fascinantă încă din copilărie. Să trăiești câte șase-opt luni pe mare, cu opriri răzlețe prin porturile lumii, mi se părea o viață mai palpitantă decât orice roman scris de Jules Verne. Sigur că mintea unui copil cuprindea alte realități, așa că abia mai târziu mi-am dat seama că să-ți duci traiul în burta unui gigant de mii de tone s-ar putea să nu fie așa cool cum credeam eu.

Publicitate

Când eram mică, primeam vești de la tata prin tradiționalele telegrame, apoi am depășit anii 90 și tehnologia a venit să ne ușureze comunicarea (depinde din ce perspectivă o privești), așa că mama face acum ciorbă pe Skype, cu tata, în timp ce el stă în radă, în Oceanul Indian, pe coasta de Vest a Australiei. Ideea e că internetul, a doua cea mai bună invenție după apa caldă, te lasă să privești și tu în viața unora, cum ar fi, navigatorii.

De exemplu, pagina asta de Facebook My Life at Sea, unde Cezar Gabriel Popescu, un român navigator, la 40 de ani, din Constanța, postează fotografii însoțite cu scurte povești „de pe barcă", îți dă voie să urci la bordul vasului cu oamenii ăștia. Să vezi și tu că marinarii sunt ființe sensibile.

Cezar Gabriel Popescu, centru. Fotografie de Sergey

VICE: Ești navigator sau fotograf sau ambele?
Cezar Gabriel Popescu: Sunt șef mecanic, bat mările de 18 ani și-mi bat capul cu fotografia de vreo șapte ani. Sunt și navigator și fotograf, norocul meu este că una nu o exclude pe cealaltă, dimpotrivă.

Cum te-ai hotărât să deschizi pagina asta pe Facebook? Cine e publicul paginii?
Fotografiam locurile prin care mergeam, apusuri, răsărituri etc. Nu m-am gândit să-mi fotografiez colegii sau aspecte ale vieții noastre aici pentru că nu credeam ca interesează pe cineva. Încă nu sunt convins de asta (râde). Ideea proiectului mi-a venit de vreun an. Mereu, când mă întorceam acasă, oamenii din jurul meu, prieteni, toți mă întrebau cam aceleași lucruri: dacă am prins furtuni, dacă am văzut delfini, ce fac eu la navă, de unde ne luăm curentul, ce mâncăm, chestii de astea. Mi-am dat seama că cei de acasă, cu câteva excepții, n-au nicio idee cam ce se petrece la bordul navei.

„Marinăria asta era ceva așa, din cărțile de aventuri, bărbați duri și bărboși, cu cuțitul în dinți și papagalul pe umăr, care fac cam ce au chef, opresc pe unde poftesc, mănâncă doar ce pescuiesc și consumă rom cu butoaiele. Exagerez, evident, dar ideea de bază asta e: marinăria este o mare necunoscută pentru majoritatea oamenilor, cu un rol în mașinăria asta a economiei globale. Așa că m-am hotărât să deschid o pagină de Facebook, una dedicată special vieții la bord."

Maksym, ofițer mecanic, a studiat la Odessa și locuiește cu familia în Izmail, peste brațul Chilia.

Ce spun colegii tăi despre pagina asta, o urmăresc, vor să apară în fotografii?
Colegii mei nu folosesc Facebook, dar le-am spus despre ideea proiectului și sunt bucuroși să apară în fotografii. La început erau mai timizi, acum văd ca le place în fața camerei. Alți colegi de-ai mei, adică marinari, am văzut că urmăresc pagina și sper că și-au dat seama că este dedicată non-marinarilor. Unii mă critică, alții mă apreciază. Nu poți să mulțumești mereu pe toată lumea.

Adică oamenii implicați în marinărie o critică? De ce?
Încerc să pun totul în termeni cât mai simplu de înțeles, iar descrierea responsabilităților, a anumitor lucruri care se întâmplă la bord este „text-book". Probabil asta a deranjat fiindcă cei care lucrează efectiv la bordul navelor știu că teoria și practica nu sunt întotdeauna la fel. Nu ai mereu parte de cel mai bine pregătiți oameni, nu mereu cei cu responsabilitate sunt și dispuși să și-o asume, iar în cazuri de genul, întreaga dinamică la bord se schimbă, ne adaptăm situației. Știi, sunt atât de multe nave, companii, marinari în lumea asta, încât este aproape imposibil sa găsești două experiențe la fel. Unii sunt mai norocoși și totul le merge ca la carte. Alții, nu.

Publicitate

Cum decizi ce vrei să fotografiezi într-o zi?
Pai, nu prea plănuiesc nimic. Încerc să las viața la bord să curgă normal. Mecanic fiind, majoritatea imaginilor sunt cu și despre băieții mei, dar am încercat să surprind cam toate aspectele vieții aici, în toate departamentele: mașină, punte sau bucătărie.

Bucătarul Mykola, născut din tată român și mamă ucraineană.

Cum vezi clișeele care se spun despre marinari: că sunt bețivi, curvari, că sunt bădărani, au profil băsescian etc.? Te face marea un om mai dur?
Stereotipurile despre care vorbești mă amuză teribil. Știi că există și femei marinar? Am lucrat cu ele, cunosc femei ofițer. Crezi că meseria pe care și-au ales-o le știrbește din feminitate? Ce stereotipuri există apropo de ele? Nu zic ca nu sunt și marinari în genul celor din textul întrebării, altfel nu ar mai exista stereotipurile și clișeele, nu? Dar, cel puțin marinarii pe care i-am cunoscut eu în cei 18 ani, ca să nu generalizez, sunt oameni normali, cu nimic diferiți de restul bărbaților. Da, marea ne face puțin mai duri, în sensul că disciplina de la bord, problemele cu care ne confruntăm aici, legate de meserie sau de ordin psihologic, ne obligă cumva să dezvoltăm un fel de carapace emoțională. Dar duritatea asta aparentă nu merge până la amorțirea totală a simțurilor.

Crezi că pagina asta ar putea să mai spargă stereotipurile pe care le au oamenii?
Sper. Tocmai de asta, pe lângă aspecte ale vieții de aici, am încercat să prezint și poveștile oamenilor. Nu suntem vreo adunătură de indivizi duri, bețivi și curvari din care marea a șters orice urmă de sentiment. Suntem oameni normali, cu familii de care ne este dor, cu probleme care ne afectează.

Publicitate

Am citit câteva povești care însoțesc fotografiile tale. Cred că, într-un fel, idealizezi lumea marinarilor. Totuși, care ai spune că sunt lucrurile urâte de pe mare?
Da, ai dreptate, povestioarele mele sunt mai lirice. Ce pot să spun, mereu mi-a plăcut poezia. Oamenii reacționează altfel la puțin dramatism, decât dacă aș prezenta totul în limbajul sec al unui jurnal de bord. Lucruri grele și urâte pe mare? În afară că suntem plecați de acasă? Strict din experiența mea, aș spune că sunt lipsuri cu care ne confruntăm uneori, sentimentul de neputință când sunt probleme acasă, zile și nopți petrecute pe baricade, incidente, accidente de care avem parte uneori.

Ce fel de lipsuri?
Mi s-a întâmplat când lucram pe nave mai vechi să rămânem fără aer condiționat, vara, în zona Africii de vest; alteori, cu stoc limitat de apă, care a trebuit raționalizată. Altădată, din cauza unei furtuni care ne-a întârziat vreo zece zile, aproape că am rămas fără alimente. Comanda era făcută și alimentele ne așteptau în următorul port, doar că am ajuns mai târziu decât plănuisem.

S-a întâmplat vreodată să fiți atacați de pirații somalezi?
Din fericire, mie nu mi s-a întâmplat sa fiu atacat de pirați. Pe coasta Somaliei am trecut destul de rar în ultimii ani, dar am frecventat coasta de vest a Africii, la fel de notorie în privința pirateriei. Majoritatea companiilor preferă să angajeze firme specializate în protecție armată, iar la bordul navelor se iau cam toate măsurile posibile când se intră într-o zonă de genul. Statistic vorbind, atacurile asupra navelor au scazut în intensitate în ultimii doi-trei ani, dar pericolul încă există.



Când ți-a fost cel mai teamă pe mare?
Mereu am o strângere de inimă când avem parte de vreme rea. Am trecut prin niște furtuni serioase, prin două incendii, relativ minore, dar aș minți dacă aș spune că nu mi-a fost teamă. Este normal să simți asta, iar cine spune ca nu se teme ori bravează, ori nu respectă forța brută a marii.

„Teama ne ajută să supraviețuim, ne ascute simțurile."

Cel mai teamă mi-a fost acum mulți ani, când a cedat un furtun și am fost împroșcat fix în ochi cu ceva substanță chimică sub presiune. Am avut ochii inflamați vreo trei zile. Inițial nu puteam vedea nimic, apoi am început să văd umbre și siluete și, ușor-ușor, mi-am revenit. Gândul că nu o să mai văd a fost teribil.

Ce e cel mai frumos pe mare?
Cea mai frumoasă priveliște pe mare este a navei care rămâne în siajul șalupei cu care mergi spre mal când debarci. Cel mai frumos moment este atunci când primești detaliile de zbor. Fără discuție.

Cea mai tristă poveste pe care ai auzit-o pe mare?
Cele mai triste povești sunt acelea cu colegi de-ai noștri care nu se mai întorc acasă.

Publicitate

Ai fost martor la vreun accident din ăsta?
Am avut parte de accidente la bord, niciunul fatal, din fericire. Am avut un caz când un coleg de muncă a alunecat, și-a pierdut echilibrul, instinctul a fost să se prindă de ceva și și-a dislocat ambii umeri. A trebuit să fie evacuat de urgență la spital, a fost tratat și a revenit la navă, după câteva săptămâni.

Citește și: Am locuit pe un vas de pirați scandinavi din Danemarca ca să văd cum e să fii marinar anarhist

De ce le este cel mai dor navigatorilor în timpul voiajului? Altceva decât soția și copiii.
De mașină și de meciurile de fotbal. Glumesc, evident. Nu pot vorbi pentru alții, dar mie îmi este dor de căsuța pe care soția mea și cu mine o avem într-o zonă de poveste a țării, de Golden Retriever-ul nostru, îmi este dor de munte, de fratele și sora mea, de prieteni, de părinți.

„Băeiții mei"

Ești blocat pe ambarcațiuni de mii de tone cu colegi care nu sunt români. Cum se leagă lucrurile între culturi și religii diferite, pe navă?
Sincer, nu am avut nicio problemă până acum, din punctul ăsta de vedere. Conflictele mai apar, dar încă nu am avut vreunul legat de religie sau naționalitate. Carl Sagan a spus că, dacă am fi vizitați de o civilizație extraterestră, primul lucru pe care l-ar observa ființele alea este cât de multe avem în comun, noi, pământenii; nu diferențele. Și chestia asta se aplică perfect aici.

În primul rând, suntem oameni. Nu contează în cine sau ce credem, ce fel de carne mâncăm dacă mâncăm carne defel, nu contează ce limbă vorbim. Poveștile noastre sunt la fel, cu toții suntem nemulțumiți de guvernele noastre, suntem mândri de copiii noștri, uneori avem aceleași hobbyuri. Suntem aici să ne facem meseria și să ne întoarcem în siguranță acasă și putem să facem asta doar lucrând împreună. Este nevoie de respect reciproc, atât. Poate că liderii lumii ar trebui să petreacă un voiaj, două, împreună, la bordul unei nave.

Apropo de asta, te face marinăria mai tolerant sau din contră?
Depinde de experiențele de care ai parte la bord, nu am cum sa vorbesc în numele tuturor navigatorilor. Ideile preconcepute despre anumite naționalități, tradiția, istoria duc uneori la tensiuni și comportamente nejustificate. Eu însumi m-am lovit de asta, apropo de noi, românii. Unii au tendința să reacționeze violent, verbal cel puțin, când sunt confruntați cu astfel de situații, dar reacțiile astea nu rezolvă nimic, doar alimentează o situație neplăcută. Nu știu dacă marinăria m-a făcut mai tolerant, dar sunt sigur că m-a învățat răbdarea. Dacă îți faci timp să vorbești cu colegii tăi, să-i asculți, e imposibil să nu găsești măcar un punct comun. Ceva de la care poți începe să construiești o relație normală de lucru, de viață la bord, pentru lunile pe care le ai de petrecut acolo.

În câte porturi ai ajuns până acum? Și care ți-a plăcut cel mai mult?
Greu de dat un număr. Să spunem doar că nu am ajuns până acum în Australia, Japonia și coasta de Vest a Statelor Unite. Cea mai frumoasă zonă pe care am tranzitat-o până acum este strâmtoarea Magellan. Din păcate, asta s-a întâmplat înainte să mă apuc de fotografie.

Ce faceți când nu lucrați la bordul unei nave?
Acum câțiva ani, obișnuiam să ne adunăm la careu, ne uitam la filme, jucam cărți, table, șah sau stăteam pur și simplu de vorbă. Acum, majoritatea colegilor stau în propriile cabine, pe internet sau se uită la filme pe laptop. Tehnologia ne cam izolează unii de ceilalți, la bord, dar ne aduce mai aproape de familii, ce-i drept. Evident, nu este cazul cu toți marinarii. Unii preferă să socializeze cu colegii, la un joc de cărți sau un joc video în rețea sau pe Playstation.

Ce fac marinarii în voiajele lungi în privința sexului?
Îi duc dorul, cu siguranță (râde).

Publicitate

Pe unde ești acum, când îmi răspunzi la întrebări? Poți să îmi trimiți o poză fix din locul în care ești?
Acum sunt undeva în Mexic, ne pregătim să traversăm oceanul înapoi spre Europa. Poza nu este extraordinară, este făcută prin hublou, la repezeală. Astă-noapte m-au trezit tunetele, așa că eram pe jumate adormit când mi-am setat aparatul. Dar, cel puțin, este fix de aici, de unde sunt.

Poți să vezi mai multe fotografii cu navigatori, la bordul navei, de Cezar Gabriel Popescu pe pagina de Facebook.