Am plecat din România în India să învăț yoga la mama ei acasă

M-am apucat de yoga acum doi ani din pură întâmplare. Am văzut un anunț pe Facebook și, împreună cu o prietenă, ne-am hotărât să încercăm și noi asta. Știi cum se întâmplă, vezi o chestie, te gândești la ea pur teoretic și după te trezești în mijlocul acțiunii. Faptul că în sfârșit făceam puțină mișcare m-a făcut să mă țin cu o oarecare sfințenie de ceea ce părea a fi doar un hobby.

Voiam să mă detașez de zona de confort, de tot ce știam, și pentru o experiență yoga autentică am preferat să merg direct la sursă, dar ajung și acolo.

A fost pentru prima dată când chiar m-am ținut de un abonament la sală. Dar întâi și întâi se impune o definiție a conceptului de yoga, ca să nu existe neînțelegeri. Că de când cu Guru Bivolaru și MISA sau Osho nu mai poți fi sigur de nimic.

Pe scurt, yoga e un stil de viață menit să-ți echilibreze organismul, mintea și corpul, și emoțiile, prin care îți poți redobândi controlul asupra gândurilor și emoțiilor tale.

Am început să caut ore extra sau diferiți profesori, când aveam puțin timp liber, pentru că voiam să văd cât mai multe stiluri și percepții despre aceeași disciplină. Eram fascinată! Totuși, dincolo de lecții, momentul care m-a făcut să văd cu adevărat utilitatea ei a fost când am asistat pe cineva într-un moment de criză cu ajutorul cunoștințelor dobândite în clasă. Mi s-a părut incredibil, așa că, la un an după, mi-am dat seama că vreau să asimilez cât mai multe.

Poate pare un clișeu, dar mi-am dat demisia și am plecat cu rucsacul în spate până în India. Am ajuns la o școală care mi-a fost recomandată și am început să învăț cum aș putea devin profesoară de yoga. Ce trăisem până atunci m-a făcut să mă gândesc că pot avea și eu o contribuție pe lumea asta, dacă îi ajut pe alții din postura de profesor.

Toată lumea care pleacă în India caută câte ceva, nu? La fel ca mine, probabil ai înțeles și tu asta încă de la Eliade, sau dacă te-ai uitat la filme de genul Eat, Pray, Love.

India ajunge să fie percepută ca o călătorie inițiatică, dar eu am sperat că acolo o să găsesc nițel curaj. Știi, e curajul acela cu care parcă ne naștem toți, dar pe care îl mai pierdem pe parcurs. Am spus mereu că merg să recuperez curajul și să-mi demonstrez mie însămi că mă pot descurca în situații neobișnuite. Am vrut să conteze doar că mă pot simți confortabil cu oricine sunt, oriunde și oricând.

Plecarea mea în India a fost ca un buton de reset pe care l-am apăsat pentru că mă săturasem de frustrări și poticniri. Am stat acolo o lună, iar, spre deosebire de o protagonistă din vreun film, experiența mea a fost ceva mai reală și mai puțin romantică. E și greu să fie altfel la mai bine de 35 de grade Celsius și când ai de făcut, în fiecare zi, câte trei ore de yogasana, care implică tot soiul de poziții ale corpului.

Era o obișniunță la începutul și finalul fiecărei ore de clasă. Nu conta că e vorba de anatomie, filozofie indiană sau meditație. Erau prezente și mantrele.

Ce m-a făcut să văd lucrurile altfel și mi-a dat puțin lumea peste cap a fost simplitatea indianului. E lejeritatea aceea cu care își acceptă propria condiție. Mi s-a părut incredibil să văd oameni zâmbitori care trăiau în clădiri neterminate, dormeau pe stradă, pe lângă bălegar, pentru că în India, în locul câinilor vagabonzi, ai vacile. De multe ori vagaboande și ele.

Totul e altfel, cumva complet pe dos pentru noi cei care venim de pe Bătrânul Continent. Dacă lăsam geamurile sau ușile deschise, intrau maimuțele nestingherite și furau orice găseau de mâncare. Chiar și când eram în cameră puteam să pățesc asta. Când au ajuns la camera mea, au realizat că nu au ce fura, așa că s-au pișat pe o pătură.

Totul este diferit acolo și abia în genul ăsta de mediu chiar începi să vezi că orice este posibil, și cu bune, și cu rele. Am învățat încă din primele zile că poporul indian, în comparație cu cel român, diferă foarte mult, în special la nivel de filozofie de viață. Ei o percep așa cum este, nici bună, nici rea. E important cum alegi să reacționezi la ceea ce se întâmplă în jur și cum vrei să te raportezi la ceilalți. Până la urmă, suntem cu toții oameni și ne dorim în mare aceleași lucruri.

Uneori o mai luăm și razna, de aia e important să ne menținem într-un echilibru. Ce știu acum e că de fiecare dată când simt că pot să îmi pierd controlul mă scutur, inspir și expir de câteva ori și îmi amintesc că nu e datoria mea să controlez totul din jurul meu, ci doar să fiu împăcată cu ceea ce sunt.

A trebuit să ajung până în punctul în care să îmi doresc să mă cunosc mai bine la nivel spiritual, pentru că încă de mică am fost preocupată de toate lucrurile astea. La 11 ani, mi-am pierdut părinții și, ca orice copil, aveam o grămadă de întrebări referitoare la veșnicul „De ce?”. Mă întrebam constant ce joc mai e și ăsta sau cine a făcut regulile lui. Am ajuns să păstrez ce cred că îmi va fi de folos și renunț la idei preconcepute, și tot așa. E o lecție continuă.

E adevărat, n-am experimentat drogurile tradiționale din India și nici nu se practica așa ceva pe la ședințe. Cât eram la școală nu aveam voie nici măcar cu alcool, tutun sau carne, darămite droguri. Totuși, n-am avut nevoie de alte tripuri odată ce am înțeles că viața în sine e unul. Chiar am reușit să duc totul până la capăt, să mă adaptez regulilor.

Ceea ce a însemnat că timp de o lună am acceptat și un regim vegetarian și am mâncat foarte multe linte, dar n-am avut momente de protest alimentar.

Au fost și multe momente memorabile, printre ele sesiunile de meditație. Ca să ne înțelegem, eu când eram acasă nu am meditat niciodată. Ca mulți oameni, am un soi de neastâmpăr, așa că nu-i ușor. În schimb, în India, nu am avut încotro și am fost fericită să descopăr că funcționează. M-am simțit mai ușoară pe interior după și mult mai liniștită.

În mod evident, am făcut și o baie în Gange. Eram deja acolo și foarte aproape de orașul Rishikesh, în care locuiam, se afla sursa Mamei Ganga. Apa era foarte curată cu ceva nitriți de argint în ea, ceea ce o făcea să aibă o putere mare de curățare și să funcționeze ca un dezinfectant. Localnicii se spală cu apa aia dacă se rănesc, iar unul dintre colegii mei a pus și el în practică metoda lor.

Nu am avut timp în care să îmi lipsească ceva, cât am stat departe de România. A fost totul atât de nou, încât în fiecare zi mă minunam că sunt acolo, că am ajuns până în India cu rucsacul în spate. Asta mai ales că prietenii au avut ceva emoții pentru siguranța mea. Se știe că India nu e o țară prea sigură, mai ales pentru femei. La înălțimea mea, care e definită ca fiind a unei pesoane destul de scunde, mă pierdeam în marea aia imensă de oameni.

Mi-a trebuit destul de mult timp, pe lângă luna aia pe care am petrecut-o aproape de sursă, ca să înțeleg că e pe bune chestia cu pacea interioară. Că da, poate fi atinsă și oricine poate fi in armonie cu natura și ce avem în jur, dar nu totul vine chiar așa ușor. Trebuie să investești mereu în tine și să încerci să devii mai bun, mai omenos.

Nu cred că am o misiune sau că, neapărat, îi învăț acum pe alții să se cunoască mai bine. Mai degrabă vreau să arăt prin puterea exemplului că se poate și altfel. Că fiecare trebuie să își vadă de ale lui, fără prejudecăți și idei preconcepute. Nu știu dacă asta o fi neapărat catalogată ca o misiune, dar există doar un singur mod prin care pot afla.