Am fost într-un sat din România să vorbesc cu țăranii cărora Guvernul le-a omorât toți porcii

Șiroaie de sânge se scurgeau printre scândurile cocinii și se adunau în bălți pe beton, încă atât de cald și de roșu în mintea lui Gicu. A trecut o lună de când „fetele lui tata” s-au dus cu tot cu purcelușii din burtă. Nu a durat nici juma’ de oră ca două scroafe de 250 de kile să fie împușcate în frunte, târâte pe caldarâm și aruncate într-o groapă. Acolo au ajuns toți porcii din comună, câteva sute, purceluși peste scroafe de toate dimensiunile, unele gata să fete, altele crescute doar pentru carne. Multe tone de cârnăciori, tobiță și slănină, ce nu vor mai ajunge pe masa de Crăciun.

Sunt vreo 3 000 de oameni în comuna Mihail Kogălniceanu din județul Ialomița. Da’ de o lună nu mai găsești aici nici măcar un rât de porc, după ce patru focare de pestă porcină i-au convins pe veterinari să ucidă toate animalele guițătoare. Povestea se repetă în alte cinci localități ce se întind de-o parte și cealaltă a Ialomiței: Giurgeni, Gura Ialomiței, Luciu, Făcăeni și Vlădeni. În urmă au rămas doar cotețe goale și țărani care încearcă să învețe cum e viața după porc. La margine de drum, mai varsă o lacrimă în amintirea lui Ghiță și așteaptă să le bată la ușă primul Ignat fără guițat din istoria Bărăganului.

„Mergem înainte. Mai plângem. Mai tăcem. Asta-i treaba”, îmi spune Gicu. Se uită la coteț cu ochii înlăcrimați și îmi povestește că s-a ascuns în casă în ziua în care salopetele albe au ajuns și pe strada Salciei. A tremurat lângă televizor, în speranța că nu va auzi ultimul guițat al „fetelor” sale, așa cum îi plăcea să le alinte. Avea în cocină două scroafe, amândouă cu purceluși pe drum. Acolo era toată nădejdea lui și toată nădejdea satului. Cei mai săraci și cu o bucată de pământ creșteau doi porci, primul îl tăiau la Crăciun și pe al doilea la Paște.

„La țară nu se trăiește rău. Da’ de acum încolo nu știu cum se va trăi. La cei care au patru-cinci copii, porcul era baza. Aveau un hectar, luau de la asociație câțiva saci, mai puneau porumb de la ei și creșteau doi porci pe an. Aveau copiii cărniță tot anul. Acum ce fac copilașii ăia?!”, spune Gicu.

În ultimele luni, pesta porcină africană s-a extins amenințător în țările est-europene, dar cea mai afectată rămâne România. Este vorba de o boală virală, care se transmite cu ușurință, atât prin hrănirea animalelor cu resturi alimentare contaminate, cât și printr-un contact indirect al porcilor domestici cu spații, vehicule sau utilaje contaminate. Practic, omul poate să aducă boala în coteț pe propriile haine.

Odată infectate, animalele pot muri subit, fără să prezinte niciun simptom. Pesta este letală în toate cazurile și afectează atât porcii din gospodării, cât și mistreții. Însă nu se transmite și la om ca pandemia de gripă porcină din 2009.

Cum nu există niciun tratament, singura metodă de controlare a extinderii pestei este sacrificarea animalelor din apropierea unui focar și dezinfectarea gospodăriilor, a fermelor și a vehiculelor care trec prin localități.

Autoritățile veterinare nu pot recomanda crescătorilor de porci decât să-și țină animalele închise în locuri inaccesibile mistreților, să-și schimbe hainele și încălțămintea înainte de a intra în coteț și să nu își hrănească animalele cu resturi alimentare. Astea sunt singurele măsuri de protecție. Care nu par însă să fi funcționat în cel puțin 12 județe din România.

Molima asta nu e un lucru nou pentru autorități, căci primul focar a izbucnit vara trecută în nord-vestul țării, într-o gospodărie de la marginea orașului Satu Mare. Timp de aproape un an au lipsit măsurile concrete, iar vestea pestei nici nu a ajuns la prea multe urechi. Deși se știa de virus, guvernarea a decis să facă puțină economie într-un an marcat de creșterea pensiilor și salariilor bugetarilor, așa că a scăpat de controlul veterinar obligatoriu din primăvară. Președintele Autorității Naționale Sanitar Veterinară (ANSVA), Geronimo Brănescu, a economisit 6 milioane de euro pentru că nu i-a trimis pe medicii veterinari să treacă prin bătăturile oamenilor la început de 2018.

Da’ jocul ăsta periculos nu a funcționat, iar la începutul lunii iunie, pesta a reapărut în gospodăriile oamenilor din Ceatalchioi și Sălceni, două sate care-s peste baltă de Ucraina. Acum, lipsa de acțiune a autorităților nu a mai trecut neobservată, iar, într-o lună, duhoarea de mistreți în putrefacție a umplut canalele Deltei Dunării.

Guvernatorul Rezervației a dat liber din luna august pentru împușcarea celor 1 200 de mistreți și 2 400 de șacali care cutreieră prin Deltă. Însă pesta s-a răspândit cu repeziciune, iar, la fix trei luni de la izbucnirea focarului de pe Dunăre, boala a acoperit un sfert de Românie. Doar de o singură vară a fost nevoie pentru eutanasierea a peste 183 000 de porci, dintre care 53 000 au fost luați din gospodăriile oamenilor, așa cum s-a întâmplat și la Mihail Kogălniceanu.

Pesta porcină a dat o lovitură de grație industriei cărnii, într-o țară în care există peste 4,5 milioane de suine, iar porcul este al treilea cel mai crescut animal de român, după oi și găini. La începutul lunii iulie, boala a intrat în prima fermă din Tulcea. Asta a însemnat eutanasierea imediată a 48 000 de porci și concedierea a 300 de angajați. Ferma tulceană și-a închis porțile, dar epidemia nu s-a oprit.

Acum două săptămâni, pesta a ajuns și în cea mai mare crescătorie de porci din țară, la Gropeni în județul Brăila. Decizia autorităților e clară, toți cei 140 000 de porci trebuie să fie eutanasiați, iar munca grea a început pe 28 august. Da’ dacă moartea animalelor de fermă se întâmplă în spatele ușilor, adevărata tragedie e în curțile oamenilor. Pentru țăran, pesta e invizibilă și impalpabilă, dar nu și salopetele albe care îi intră în bătătură și îi împușcă porcii îngrășați pentru Crăciun.

„Ne-au zis că ani de zile nu o să mai avem voie, că rămâne pesta. Vedeți vreo pestă prin aer, domnișoară?! Se vede ceva?”, îmi spune supărat Gicu.

Acum își privește cu lacrimi în ochi cocina goală, după o viață întreagă în care a crescut și a iubit porcii. Nu s-a oprit nici când a ajuns la 71 de ani, căci maică-sa răposată s-a pomenit până la 96 de ani cu un porc în bătătură. Îi este greu și când merge la toaleta din curte, trece pe lângă coteț și i se pare că mai aude câte un guițat, se întoarce și nu mai e nimic. Nădejdea lui a murit odată cu cele două scroafe împușcate de veterinari, deși erau sănătoase.

Tocmai ăsta e și cel mai greu lucru de înțeles pentru țăran, de ce animalul lui a fost omorât și aruncat într-o groapă dacă mânca și guița nevoie mare. Căci măsurile autorităților veterinare de izolare a pestei nu prea rezonează cu inima țăranului, care-și vede animalul smuls din ogradă.

Și rușinea e mare în sat, căci dacă nu ai animal în bătătură, atunci nu ești om gospodar, așa e vorba aici în inima Bărăganului. Acum, Mihail Kogălniceanu a rămas nu doar fără porci, dar și fără mândria slăninii și a cârnăciorilor de Crăciun.

„De Crăciun, tăiam porcul și făceam acolo cârnăciori. Aducea tataia tobiță la nepoți. Nici nu mă mai duc la ei. De ce să mă duc la ei? Ce să le duc? Varză! Au și ei varză”, spune Gicu.

Aici, mândria animalului crescut în ogradă e singurul lucru constant pe lângă crivățul năprasnic al iernii, care-i închide pe oameni în case, lângă sobe și o bucată de slană. Căci alt gust are carnea crescută cu cereale din lunca muncită o vară întreagă, cu huruială de mazăre, lucernă și porumb, altfel sfârâie cărnița-n ceaun atunci când știi că ai cărat un an bălegar de porc ca să ai ce să tai de Ignat.

Pentru țăran, tăierea porcului din bătătură e un firesc de necontestat, da’ uciderea lui de către autoritățile veterinare e un genocid ce nu se poate ierta ori uita prea curând.

„Purcelușii ăștia erau familia mea. Mă duceam acolo noaptea. Uneori mai luam o țuică și le mângâiam. Ridicau botul, le scărpinam și făceau ah-ah. Le pupam în bot. Recunosc, domnișoară, le pupam, că doar nu erau scârboase. Erau fetele lui tata”, zice Gicu.

Apoi, pierderea porcilor l-a învățat un lucru simplu, că nu o să fie niciodată bine în România. Nu știe pe cine să dea vina, căci, până la urmă, revolta e pentru cei tineri ca nea Marius.

Marius e proprietarul unui butic de sat, intrat în al patrulea deceniu de viață, cu doi copii și o gospodărie aranjată, a crescut sute de porci după Revoluție. Se mândrește cu o cocină betonată „în care era ca-n casă de cald în mijlocul crivățului” și cu cele mai frumoase scroafe din comuna Mihail Kogălniceanu.

„Știți cum este, orice femeie este frumoasă, da’ trebuie să ai un aspect. Aveam purcelușe ca la complex. Era o rasă cu pulpe de spate, niște bucăți. Ce mai! Aspectuoase. Nu mai avea nimeni așa ceva în sat. Era coadă la comenzi”, îmi spune resemnat Marius.

A crescut porci o viață pentru că-i iubea, i-au căzut cu tronc la troacă. Nici măcar nu-i tăia, pentru că nu se putea îndura. Își insemina scroafele și făcea de ani comerț cu purceluși. Mai ducea unul pe an la maică-sa, dar doar ca să aibă femeia ce să taie de Crăciun.

A pierdut trei scroafe de prăsilă în ziua în care autoritățile veterinare i-au ajuns la poartă, dintre care una mai avea doar câteva zile până să fete, iar purcelușii se zbăteau în burtă sub lumina dogoritoare de august. Lângă ele au sfârșit și 12 purceluși proaspăt înțărcați și gata să fie scoși în lume pentru vreo 5 000 de lei. Da’ nu a mai cumpărat nimeni când s-a auzit că pesta a poposit și în Mihail Kogălniceanu.

Nea Marius a stat ascuns în garaj și a luat o pastilă de tensiune. Departe de agitația din cocină, îi era teamă că o să leșine dacă-și vede animalele târâte în neștire prin curte. Treaba nu a durat mai mult de jumătate de oră, de atât a fost nevoie ca să-i dispară din curte toată munca de câțiva ani. A rămas supărat pe toată lumea, pe parlamentari, pe întârzierea despăgubirilor și pe PSD, că a pus ștampila pe politicienii care au girat marele genocid al guițatului din România.

„Dacă îmi dau banii, le dau iertare din partea mea, dar păcatele sunt ale lor, căci au omorât sufletele astea. Eu am muncit, nu am furat ca ăștia din Parlament. Munca mea de ani de zile! Eu am băgat bani în astea, am cumpărat fier nou, am cumpărat betoane. Nu are lumea în sat ce am eu aici”, îmi explică Marius.

Nu are cum să-i ierte pe guvernanți, pentru că a văzut cu ochii lui că pesta nu s-a anunțat la timp, a trecut nestingherită Dunărea și a lăsat sate întregi fără niciun porc în Bărăgan.

Cât despre despăgubiri, un băiat al comunei m-a lămurit: 8 lei/kg dacă animalul nu a trecut de 80 de kilograme și 12 lei/kg dacă-i deja porc îngrășat ori e scroafă de prăsilă. Asta-i vestea primită de localnicii din Mihail Kogălniceanu. La mai mult nu se pot aștepta și speră doar să vadă banii trecuți pe hârtie de cei de la Direcția de Sănătate Veterinară.

Deși boala a lăsat zeci de mii de țărani fără un porc în bătătură, pesta porcină nu a acaparat declarațiile politice din ultimele săptămâni. Ministrul Agriculturii, Petre Daea, s-a apărat că pesta nu poate fi combătută, că nu se poate dezvolta niciun vaccin și oricum nu-i doar la noi, că a măturat deja 16 țări, începând cu Belarus, Rusia și Ucraina.

Aceeași atitudine a ales și premierul Viorica Dăncilă, care s-a plâns că tragedia țăranilor e transformată în subiect politic fix în An Centenar. Deși nu știu ce treabă are sărbătoarea cu cocina goală a țăranului român, Dăncilă a refuzat să comenteze dacă țara noastră fusese avertizată cu privire la pestă încă din 2017, atunci când a apărut și primul focar la Satu Mare.

De fapt, disputa politică înseamnă trei întrebări simple, la care nimeni nu pare că vrea să răspundă: se știa, ce măsuri s-au luat, când și de unde vin despăgubirile. Pentru țărani, răspunsul la ultima întrebare este cel mai important, chiar dacă nu-s neapărat mulțumiți de cât li s-a dat pe hârtie.

În ultimele două săptămâni, președintele i-a acuzat pe guvernanți că nu s-a alocat niciun leu din fondul de rezervă pentru pesta porcină, când tocmai de acolo trebuiau să vină banii pentru despăgubiri. Însă lucrurile par că se pun în mișcare, căci banii au ajuns la toți fermierii din Satu Mare, dar și la jumătate din crescătorii de porci din Constanța. Despăgubirile au început să vină și în județele Brăila și Ialomița.

Ca de fiecare dată, lucrurile sunt mai complicate pentru țărani rămași cu cocina goală, decât pentru crescătorii de porci. Asta pentru că despăgubirile de peste 5 000 de lei se fac direct prin virament bancar, dar cei care nu aveau porci de atâția bani trebuie să aștepte ca banii să ajungă mai întâi la primărie. Marius își va lua banii printre primii, că cele trei scroafe și 12 purceluși l-au lăsat cu o gaură de 15 600 de lei în buzunar și una chiar mai adâncă în inimă. Maică-sa, Paraschiva, o femeie bătrână și uscățivă, nu e așa de norocoasă, că purcelușa nu ajunsese nici la 50 de kilograme și abia acum începea să o îngrașe cum se cuvine pentru Crăciun.

Femeia a sperat până în ultimele zile că pesta se va opri și autoritățile veterinare îi vor cruța animalul din coteț. Da’ nu a fost să fie. Trei echipe au cutreierat timp de o săptămână ulițele din comună și au împușcat până și ultimul rât. Tanti Paraschiva și-a văzut purcelușa târâtă de picioare de către doi bărbați, dar nu îi poate vorbi de rău pe cei care i-au intrat în curte, pentru că văzuse și ea porci morți de la pestă în Mihail Kogălniceanu.

„Mare groază, făcea inima-n mine poc-poc. Știam că o să vină! Cei care au avut porc sănătos au mai tăiat, dar noi ce să tăiem, că era purcelușa mică. Nu a vrut băiatu’ să o tăiem, că îi era milă. Vecinii ăștia au tăiat, cum să lase animalul sănătos să ajungă la groapă. Da’ noi nu avem niciun gram de carne de porc. Credeți-mă!”, mărturisește Paraschiva.

În urmă nu a rămas decât o cocină goală și un câmp de cereale, care va ajunge mâncat de șobolani în lipsa porcilor. Căci viața la țară e un cerc închis, care se destramă acum sub ochii Paraschivei. Cei care mai țineau o bucată de pământ pe luncă o făceau pentru a da ceva de mâncare animalelor din bătătură. Acum preferă să-și vadă recolta putrezită sau mâncată de șobolani decât să-și vândă munca pentru 50 de bani la singurul cumpărător de cereale din colțul ăsta de Bărăgan.

În sat sunt și oameni care au apucat să taie porcii înainte de venirea salopetelor albe. Era ca la Ignat în gospodăriile țăranilor din Mihail Kogălniceanu. Printre ei se numără și Nelu, care avea doi porci, iar acum au ajuns amândoi la ladă. Trăiește singur și speră să-i ajungă până la Crăciun, să aibă de unde să ducă o bucată de cărniță și copiilor mutați la oraș în Slobozia.

„Într-o săptămână au ușurat toată comuna. Da’ dacă porcul e sănătos, atunci de ce să nu-l tai? L-am tăiat și a curs sânge aici. Ăștia care au tăiat poate mai țin la ladă și ceva pentru Crăciun. Cei care nu au apucat, nema…”, spune Nelu.

Acum, comuna de gospodari s-a trezit împânzită și de avertismente cu privire la pesta oilor și caprelor. Unii sunt convinși că informările există doar ca să-i facă pe oameni atenți, să nu se mai ajungă cum s-a ajuns cu pesta porcină. Da’ Nelu se teme, se teme că nu o să mai aibă și asta-i cea mai mare frică atunci când trăiești la sat în România.

„Au pus afișe ca să ne ia caprele și oile. Păi mai au puțin și ne iau păsările și câinii. Ne lasă singuri, o să stăm acasă să dăm muștele afară din curte. Asta e ocupație. Scrieți acolo, domnișoară, dați-i pe toți jos. Să vină tineret ca dumneavoastră și ca dânsul. Nu de ăștia hoți bătrâni ca Dragnea, ca Iohannis. Toți au furat și ne fură”, spune cu revoltă nea Nelu.

E supărat și că porcii mistreți, pe care-i bănuiește că au trecut pesta porcină înot peste Dunăre, cutreieră liniștiți pe luncă și intră în culturile oamenilor. Acum nu se așteaptă decât să incendieze cineva și toate grânele călcate de mistreții din Bărăgan.

Da’ Nelu nu-i nici primul și nici ultimul țăran care se teme că autoritățile îi vor intra în curte și-l vor lăsa doar cu câinii. Apoi, carne de câine nu poate mânca. Și asta se întâmplă pentru că nimeni nu stă să vorbească cu omul de ce îi ia porcul din curte, chiar dacă el îl vede sănătos și îl aude guițând până la marginea comunei din Bărăgan.

„O să ajungem ca-n Occident”, spune temător Nelu care, prin anii 90 a muncit în străinătate și a înțeles că civilizația înseamnă să nu ai nicio orătanie în curte și să mănânci la restaurant. Da’ acum el nu vrea ca așa să se termine și viața lui din prafurile Bărăganului.

„În Cehia, bărbații stăteau acasă cu copii și femeile beau, nu știau ele de găini, de porci. Erau niște oameni moderni. Asta-i civilizația, dom’le! Nu ca la noi”, îmi explică Nelu.

Aici, oamenii au rămas fără porci și fără o tradiție, că la români e un viciu să stai la gura sobei cu o bucată de carne, de ce altceva ar exista Crăciunul?

„Noi suntem români. Noi suntem creștini. Tai un porc, asta sărbătorești de iarnă. Așa stăm degeaba la gura sobei, că suntem pensionari”, zice resemnat Nelu.

Vecina Paraschiva crede că dacă nu ai un purceluș de tăiat ca țăran, atunci nu ai cum să simți că vine Crăciunul. Ba, mai bine nu ar veni deloc, că nu-i nimic rămas de sărbătorit anul ăsta în inima Bărăganului.

Plec și las în urmă un sat fără porci. Nu-i primul și nici ultimul din România.