psihologie

Lumea pacienților de la Obregia, dincolo de bolile psihice

Timp de o săptămână am fost și eu una dintre persoanele pe care românii le arată cu degetul, doar fiindcă suferă de o boală.
Obregia
Stâlpul pe care l-am văzut în fiecare zi, timp de o săptămână. Fotografii de autoarea articolului

Am suferit de depresie cam toată viața și după un abuz din partea unui terapeut (despre asta poate cu altă ocazie), care în loc să mă ajute, mi-a făcut mai mult rău, am atins fundul prăpastiei și am vrut să mă sinucid. Fiindcă eram într-o stare foarte gravă, cu ajutorul unei prietene psihoterapeut am decis să mă internez la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Al. Obregia”. Auzisem povești terifiante despre cum este să fii internat acolo, dar în sinea mea știam că pentru o perioadă aveam nevoie să fiu sub observație și să încep un tratament psihiatric undeva departe de lume.

Publicitate

Am fost diagnosticată cu episod depresiv sever și mi s-a dat un tratament cu antidepresive și anxiolitice, pe care l-am urmat și după ce am ieșit din spital, plus somnifere pe perioada șederii acolo.

Am ajuns la spital mai mult moartă decât vie și toate temerile mele legate de internare, tratamentul psihiatric și experiențele oribile trăite de alții mă bântuiau constant. Numai că odată ajunsă acolo, mi-am dat seama că fiecare caz este unic, iar majoritatea poveștilor auzite veneau de la cei spitalizați cu forța. Eu m-am internat de bunăvoie.

Doamna doctor care se ocupa de secția în care am fost internată timp de o săptămână m-a impresionat cu blândețea și profesionalismul de care a dat dovadă. Îmi fusese recomandată de psihiatra la care urma să merg după ce ieșeam din spital și, deși încrederea mea în sistemul de sănătate mintală era la pământ, mi-am dat seama că nu toți medicii sunt la fel și că dracul nu este atât de negru pe cât ți-l imaginezi în cele mai urâte momente din depresie.

Fiindcă în depresie (și nu numai) relațiile cu cei din jur sunt fracturate, pentru mine a contat foarte mult ce am trăit în spital, prin discuțiile avute cu ceilalți pacienți.

Inițial am stat două zile zile singură în salon, înainte să vină pacientele cu care am locuit. La început nu aveam nici cea mai mică intenție să interacționez cu cei de acolo, dar asta s-a schimbat destul de rapid. După ce medicamentele au început să-și facă efectul, m-am mai liniștit și am început să observ oamenii care stăteau de vorbă la cafea, în curte. Nu am avut niciodată prejudecăți despre oamenii bolnavi mintal și am fost mereu mai degrabă curioasă decât înclinată să-i judec.

Publicitate

Psihoterapeutul Denisa Călin explică stigmatizarea ca fiind modul prin care îi spui unei persoane care trece prin suferință psihică și emoțională că nu mai are dreptul să fie la fel de om ca tine.

Elinor Greenberg spune că «Un diagnostic nu este un destin». Un diagnostic este o stare de funcționare, într-un moment anume. E important ca oamenii care suferă de o tulburare psihică sa nu fie tratați ca și cum starea lor le diminuează în vreun fel calitatea umană. Stigmatizarea este echivalentul la a-i tăia accesul înapoi în lume unui om care se ține, deja, cu mâinile de marginea prăpastiei. Este inuman.”

Am decis să scriu despre cinci personaje care m-au marcat în timpul internării mele la Obregia. Sunt oameni de la care am învățat, poate încă o dată, că stigmatizarea este dureroasă și că nu-i deloc greu să vezi, dacă vrei, omenia din spatele diagnosticului care i-a adus în acest loc.

obregia

Perna autoarei

Gică

Într-o dimineață am fost la magazinul din curtea spitalului ca să-mi iau o cafea. M-am așezat pe o bancă din jurul unor mese din apropierea magazinului, unde mai mulți pacienți discutau diverse, printre care și faptul că cei „din afară” îi judecă pe toți care ajung acolo ca fiind niște scursuri ale societății. Așa am intrat în vorbă cu Gică, un tip slăbuț, în jurul vârstei de 40 de ani, care fusese dus acolo cu forța, după un episod psihotic cu comportament agresiv. La început a stat închis într-o aripă a spitalului unde erau tratate cazurile extreme. După ce i s-a stabilizat starea, a putut să iasă în curte. Mi-a povestit că relațiile cu familia erau defectuoase, iar la locul de muncă s-a simțit amenințat când a încercat să scoată la iveală niște probleme care erau ascunse angajaților. Astea l-au adus în punctul în care a clacat.

Câteodată internarea cu forța este necesară fiindcă, deși sună oribil să treci prin asta, unele episoade psihotice pot fi periculoase și pentru pacient și pentru cei din jur. Singura soluție în acele cazuri, pentru familie și prieteni, este internarea, care facilitează suportul pacientului, sub supravegherea constantă a cadrelor specializate.

Publicitate

În plus, într-o lume decentă există șanse și pentru o viață decentă:

„Există persoane care au un diagnostic grav de sănătate mintală precum schizofrenia, și care, prin efortul propriu, al celor apropiați și al societății, reușesc să aibă o viață socială normală”, explică Bogdan Pîrtoacă, psiholog clinician și psihoterapeut.

Ce m-a intrigat a fost un numitor comun pe care îl au aproape toate victimele: nimeni nu-l credea. Avea conflicte la locul de muncă și acasă, fiindcă nu se simțea înțeles și ascultat de cei din jur. Mai în glumă, mai în serios mi-a zis: „Te-ai gândit vreodată că în momentul ăsta între noi, cei de aici, și restul lumii, este doar gardul ăsta de beton? Cum suntem arătați cu degetul că am ajuns aici, iar criminalii și corupții zburdă liberi în societate și sunt puși pe un piedestal?” Aproape în fiecare dimineață îmi beam cafeaua cu el și discutam despre subiecte de care majoritatea oamenilor nici nu vor să audă. „Ca să nu li se spargă bula de confort”, mi-a spus Gică într-o zi, când ne plimbam în curtea spitalului.

„Cum suntem arătați cu degetul că am ajuns aici, iar criminalii și corupții zburdă liberi în societate și sunt puși pe un piedestal?”

Suzana

Suzana era genul ăla de femeie pe care o vezi în filmele americane, în rulotă, arsă de soare și cu o energie molipsitoare, pusă mereu pe glume și cu un limbaj fără niciun fel de perdea. Am cunoscut-o în baie, într-o seară, la fumat. Seara, după ce se închidea spitalul, nu mai aveam voie să ieșim în curte, dar ni se permitea să fumăm la baie pe geam, printre gratii.

Suzana suferea de schizofrenie de mulți ani și se interna regulat pentru tratament și ajutor. Mi-a spus că tratamentul psihiatric i-a salvat viața și i-a liniștit „entitățile” și că, deși știe că va trebuie să-l ia mereu, și-a acceptat situația și are momente când se bucură sincer că este încă în viață. La fel ca-n cazul lui Gică, „oamenii te arată cu degetul, ba chiar te și scuipă, din cauza unui nenorocit de diagnostic, fără să se întrebe cum am ajuns eu aici și că sunt un om ca oricare altul”. Nu lăsa însă momentele de tristețe și dezamăgire să o acapareze și mereu le spunea pacientelor la țigară:

Publicitate

„Făi, fetelor, niciodată, auziți voi, niciodată să nu permiteți nimănui să vă calce în picioare, că asta vă ucide sufletul și la un moment dat niciun tratament nu vă mai pune pe picioare.”



Maria

Maria mi-a fost colegă de salon. A venit la două zile după mine. Am găsit-o pe pat, stând rezemată de perete, tristă și cu ochii mereu în pământ. Suferea de schizofrenie din adolescență, vorbea foarte rar și, deși trecuse de 50 de ani, avea alura unui copil abătut. În România, este estimat că opt zeci de mii de oameni ar suferi de schizofrenie, dar boala rămâne în continuare un subiect tabu, deși, cu tratamentul potrivit, poate fi ținută sub control. Maria venea des la tratament și era aproape constant speriată că rudele o vor abandona. Un studiu publicat în 2017 a scos la iveală că pacienții cu schizofrenie sunt adesea respinși de rude, din cauza stigmatului de nebunie.

Fusese abuzată sexual și fizic toată copilăria și în puținul timp petrecut cu ea (în jur de trei zile) am observat că nu reușise să depășească acea vârstă, nu avusese nicio relație, nici copii, iar singura ei punte cu realitatea erau animalele din curtea unde locuia cu familia.

Când am întrebat-o de ce preferă compania animalelor, mi-a răspuns că „Oamenii mi-au făcut multe lucruri rele, animalele nu.” Îi puteai observa cu ușurință amărăciunea și teama foarte intensă. Probabil din cauza asta, nici nu prea interacționa cu ceilalți pacienți. Înainte să mă externez mi-a dat cadou un desen făcut de ea cu păsările de la ea de acasă.

Publicitate

Marius

Pe Marius îl vedeam zi de zi dând cu mătura și cu mopul în spital. Inițial am crezut că lucrează acolo. Apoi am aflat că era pacient și încercase să se sinucidă prin ingerarea unei sticle de clor, după ce a fost dat afară de la locul muncă. Când firma unde lucra ca om de serviciu a fost vândută, noul proprietar a decis să schimbe toți angajații.

Când am vorbit cu el mi-a spus că în momentul respectiv l-a cuprins disperarea, fiindcă „după ani de muncă acolo, colegii îmi deveniseră singurii prieteni, iar jobul chiar îmi făcea bine și-mi plăcea”. Iar asta se observa, îl găseam dis-de-dimineață în fața secției, cu mătura, fericit probabil că-l ține ocupat și-l ajută să facă o legătură cu lumea exterioară. Mi-a spus că doar asta își dorea să facă în continuare și că era singurul lucru pe care îl știa. Venea dintr-o familie de romi foarte sărăci, dar muncitori. Într-o zi mi-a spus că oamenii încă îl judecă după culoarea pielii, dar „eu nici măcar o dată n-am întins mâna să cerșesc sau să fur, am muncit din greu pentru fiecare bucată de pâine”. Din păcate, deși toți de la spital îl apreciau, nu îl puteau angaja din cauza management-ului, pe atunci în proces de schimbare. Femeile de la bucătărie spuneau că nu au manager cu drept de semnătură ca să facă angajări, dar nu am aflat mai multe detalii până la plecarea mea.

Alex

Alex suferea de o formă de psihoză severă. Nu vorbea decât foarte rar, iar timpul și-l petrecea în curte adunând chiștoace pe care să le fumeze și își construia tot felul de forme din crengi, sticle și ce mai găsea prin curtea spitalului.

Am intrat în vorbă cu el după ce am observat că micile lui construcții erau foarte creative. Pe mine m-a ajutat foarte mult pictura intuitivă, așa că într-o zi am vorbit cu doamna doctor de pe secție și am întrebat-o dacă ar fi de acord, după masa de seară, să fac un atelier creativ cu pacienții care vor, în care să desenăm ca formă de exprimare și conectare. I s-a părut o idee foarte bună și m-a îndemnat să o fac. L-am întrebat pe Alex dacă vrea, dar inițial a refuzat fiindcă nu credea că are talent. După ce i-am explicat că este vorba de desen liber, unde nimeni nu-l judecă, a fost de acord să vină. A ajuns primul și s-a așezat la masa de pe hol, unde seara pacienții se uitau la televizor sau jucau cărți.

Publicitate

Desenul lui m-a impresionat, era foarte geometric și într-un limbaj complicat mi-a explicat că el îl consideră o radiografie a unui atom. În timp ce-mi povestea diverse teorii în care credea, am observat că cele patru colțuri ale foii erau încercuite. S-a oprit câteva momente și mi-a spus că cercurile îl reprezentau pe el la grădiniță, când îl puneau la colț și-l băteau. După care a revenit brusc la subiectul cu atomul.

La scurt timp după, m-am externat, așa că n-am mai apucat să vorbesc cu el.

Un diagnostic nu definește o persoană

Ce m-a impresionat la cei cu care am interacționat a fost că dincolo de diagnostice, am văzut niște oameni răniți, neascultați și neînțeleși. Victime ale sistemului din care facem cu toții parte. Victime pe care înalți demnitari le discriminează cu lejeritate în public. Probabil îți amintești de cazul Vâlcov, consilierul premierului Dăncilă, astăzi amendat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu suma de o mie de lei pentru că a folosit termenul „sandilău” la adresa protestatarului Sandu Matei, căruia i-a publicat pe Facebook și fișa medicală.

Astfel de comportamente nu pot duce decât la normalizarea stigmatului în societatea românească în care oricum zburdă libere tot felul de apelative triviale la adresa bolnavilor. Și, mai mult, pun bazele autostigmatizării.

„Autostigmatizarea se referă la starea în care o persoană cu o boală mintală ajunge să internalizeze atitudinile negative despre bolile psihice și să le întoarcă împotriva sa”, a scris în Challenging the Stigma of Mental Illness: Lessons for Therapists and Advocates, Patrick Corrigan, profesor în psihologie din Illinois.

Publicitate

Timpul petrecut la Obregia cu oamenii ăștia mi-a arătat o lume despre care nu vorbim în România. Ba chiar, fascinația de a le înțelege mintea a depășit teama constantă pe care o simțeam la momentul respectiv în legătură cu aproape orice și oricine. În plus, am înțeles necesitatea unui sistem de sănătate mintală transparent și mai bine pus la punct, mai ales când studiile arată că 25% dintre români suferă de o afecțiune psihică, iar depresia, tulburarea bipolară și schizofrenia sunt cele mai frecvente.

Cu toate astea, este important să fii conștient că o persoană cu o boală mintală gravă poate deveni un pericol pentru ea și pentru cei din jur (în special dacă nu este sub medicație și supraveghere medicală) și să te documentezi despre cum poți aborda cât mai empatic și rațional o situație de genul. Nu uita însă că stigmatizarea nu ajută pe nimeni cu nimic.

*Numele pacienților au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

În caz de episod depresiv sever și gânduri suicidare poți suna la linia telefonică gratuită de prevenție a suicidului la 0800 801 200 sau poți merge la camera de gardă a Spitalului de Psihiatrie Al Obregia sau la Centrul Psyclass , o clinică privată cu servicii de psihiatrie și psihoterapie. Dacă nu ești din București, caută cu încredere o clinică care oferă astfel de servicii.

Pe Irina Gache o poți urmări pe Facebook, Instagram și pe site-ul ei care-i găzduiește proiectele de artă vizuală, inclusiv unul fotografic despre depresie.

Editor: Iulia Roșu