Publicitate
Viața bate vlogul

Povestea vlogger-ului român care a ieșit din depresie prin fitness

Robert Ionescu este la început cu vlogging-ul, dar speră că o să-i ajute pe tinerii care au nevoie de puțină inspirație.

de Alexa Bejinariu
25 Ianuarie 2019, 12:38pm

Robert, screenshot via Youtube

Dacă până acum ți-am arătat poveștile de viață ale unora dintre cei mai populari vloggeri din România, care apar și în emisiunea Viața bate vlogul, de data asta am vorbit cu un tip despre care probabil n-ai auzit încă. Îl cheamă Robert Ionescu, are 27 de ani, și spune că fitnessul i-a schimbat radical viața. L-a scos din depresie și l-a ambiționat să ajungă cine este astăzi. Deși n-are decât două clipuri pe canalul său de YouTube, Robert e pariul celor de la Pro TV care vor să-l ajute să ajungă un vlogger de renume.

Cel mai mare vis al lui Robert a fost să ajungă fotbalist, însă din cauza unui accident pe teren, doctorii i-au spus că nu mai poate continua. Așa că Robert s-a trezit dezarmat, obligat să-și reconsidere viitorul. A intrat într-o depresie care l-a ținut doi ani, până când și-a găsit o nouă pasiune. Acum, este antrenor de fitness și își dorește ca prin vlogging să-i motiveze și pe alții care ar avea nevoie de ajutor, în cele mai dificile momente. Nu se știe de unde poate veni salvarea.

Povestea lui Robert va fi luni, 28 ianuarie, în penultimul episod din acest sezon al emisiunii Viața bate vlogul, dar până atunci, i-am pus niște întrebări despre cum a reușit să depășească depresia.

robert ionescu
Fotografie via arhiva personală a lui Robert

VICE: Cum te-ai apucat de fitness?
Robert Ionescu: Îmi doream să devin fotbalist, eram căpitanul unei echipe din divizia B, iar ăsta a fost visul meu cel mai mare, însă mi-am rupt mâna la un meci de fotbal și am avut o operație. Am fost nevoit să mă las, am avut tijă, am stat doi ani în casă. Atunci am slăbit mult, de la 70 și ceva de kilograme la 47 de kilograme, iar de acolo a pornit dorința de a merge la sală. Mă uitam în oglindă și mă simțeam complexat. Mă vedeam slăbănog, urât, eram în depresie, aveam gânduri și de sinucidere. Întâi a început ca un exercițiu de recuperare a mâinii, cu fizioterapie, iar de acolo a pornit toată motivația mea, dorința să-mi schimb corpul, gândirea și să am o viață mai bună.

Gândurile de sinucidere au venit după ce ai aflat că nu mai poți juca fotbal?
Da, și pe vremea aia aveam și-o relație, iar când eram în spital, iubita mea m-a înșelat cu cel mai bun prieten al meu. Mă simțeam cel mai blestemat om din lume. Doi ani am stat numai în casă, nu voiam să văd pe nimeni și nu mă simțeam bine în pielea mea. Se alesese praful și de visul meu și de relație, de tot.

Cum ai reușit să depășești momentele alea?
M-am automotivat. Mă uitam pe Youtube la diferite video-uri cu oameni care făceau sală. Îi vedeam pe ei care se antrenau și arătau bine și erau cunoscuți. Așa m-am apucat de sală și, în câțiva ani, am ajuns și eu inspirație pentru alții. Mă motiva tare un tip, Gerardo Gabriel, și îl urmăream de când era slab și avea 40 și ceva de kilograme și acum are 80. M-am mai gândit și la mama și la bunica mea, că nu am voie să ajung un ratat. Eu nu am avut o situație financiară bună și mă gândeam că prin fotbal o să pot să le ofer o viață mai bună, iar dacă n-am reușit așa, am zis să încerc cu fitnessul.

Îmi închipui că și treaba cu fitnessul e destul de costisitoare.
La început, nu. Mergeam la o sală, la metrou, care există și acum, și era doi lei ședința de două ore. Te antrenezi cu fiare super vechi, ruginite.

Când ai început să faci asta credeai că o să ajungi antrenor de fitness?
Când am mers prima oară la sală, eram slab cu burtă, iar scopul meu era să o dau jos. Atât. Dacă doctorul mi-a spus că n-o să-mi revin, l-am crezut, dar am început să ridic greutăți, de la un kilogram am crescut la cinci și tot așa. Când am văzut că îmi reveneam, a pornit și povestea cu tatuajele.

Ai mai încercat și alte joburi până să ajungi antrenor?
Da, împărțeam pliante, dar a mers bine cu sala și m-am făcut antrenor acolo. Acum am și atestat și lucrez la două săli diferite. Îmi place ceea ce fac.

Cum era o zi din viața ta în cei doi ani cât ai stat acasă?
Doi ani a fost la fel. Mă trezeam, stăteam în pat, mă întrebam de ce eu și de ce Dumnezeu mi-a luat visul. Mă simțeam neîndreptățit, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă mie când sunt alții care fac mult mai mult rău. Mă îndepărtasem de toți prietenii, iar mama și bunica mea mă lăsau în pace pentru că asta le ceream eu. Am renunțat și la liceu, m-am apucat după ce mi-am revenit.

Ai încercat să apelezi la psiholog?
Nu, eu stăteam cu mama și cu bunica într-o garsonieră, nu aveam bani de psiholog. Dormeam pe un pat pliant ca la spital, iar seara îmi puneam muzică la casetofon și visam cum în trei-patru ani o să ajung cineva.

Ai mai încercat să joci fotbal?
Da, dar pe sintetic, afară nu, dar o să dau pe 28 o probă la o echipă de fotbal. Nu să fac bani din asta, dar să revin puțin pe teren. Fotbalul mă ajută să mai uit de probleme.

Ți s-a schimbat visul?
Nu mai e prioritar fotbalul. Acum îmi doresc mai mult să reușesc pe partea de fitness, anul ăsta vreau să particip la un concurs în Anglia și să câștig. Deși m-am apucat doar de o săptămână, sper să reușesc și cu vlogging-ul.

Ce înseamnă să reușești cu vlogging-ul?
Să am cinci sute de mii de subscriberi.

Cum te vezi în trei ani?
Mai matur și o să pot să le ofer mamei și bunicii o viață mai bună. O să râd când o să-mi amintesc de trecut.

Ce i-ai spune unui tânăr care trece printr-o experiență asemănătoare?
Să nu renunțe niciodată. O ușă închisă înseamnă alta care se deschide și chiar dacă nu mai poate practica sportul preferat sau nu mai poate face exact lucrul pentru care s-a pregătit toată viața, poate să găsească o alternativă. Oricâte probleme ar fi, n-ar trebui să apeleze la sinucidere, pentru că dacă o să continue să lupte, cu siguranță se va ivi altceva.

Cu ce idee ai vrea să rămână tinerii după ce se uită la episodul cu tine?
Că în viață orice e posibil și poți să treci peste orice, dacă ești perseverent.

Poți urmări serialul „Viața bate vlogul” pe PRO TV.

Poți s-o urmărești pe Alexa care încearcă să fie amuzantă pe pagina ei de Facebook (aici) și sentimentală pe blogul ei, „O Mărie” (aici).

Editor: Iulia Roșu