Film

Filmul ăsta îți arată cât de greu e să devii mamă în România

Regizorul și producătorul de origine spaniolă și-a investit propriii bani pentru a termina documentarul „Sunt însărcinată în România”.
25.1.19
femeie cu copil
Screenshot via Youtube

Documentarul Sunt însărcinată în România (filmat în 2013-2014, dar ieșit pe marile ecrane abia anul trecut) este un studiu de caz care oscilează între obișnuit și grotesc și reușește să surprindă o realitate tristă cu care ne-am cam resemnat: dacă nu ai bani și nu trăiești într-un oraș mare, nașterea poate fi ceva înfiorător de complicat și riscant.

Jesus del Cerro (Hawaii, 2018), regizorul și producătorul de origine spaniolă care și-a investit propriii bani pentru a termina filmul, a plecat de la ideea unui documentar scurt, de doar 15 minute. Însă, pe măsură ce vorbea cu mai multe femei, subiectul se lărgea. Într-un final s-a ajuns la peste o sută de ore de material (au fost intervievate peste 40 de femei însărcinate), iar montajul a durat un an. Filmările au avut loc în București, Ploiești, Oradea, Timișoara, Pitești și mai multe sate și comune din țară.

Documentarul trece prin mai multe subiecte: condiții în spitale, costul analizelor și ecografiilor, șpaga, posibilitatea păstrării locului de muncă după naștere, toate comparate între rural și urban, oraș mic și oraș mare, femei cu educație, respectiv tinere care abia dacă au terminat opt clase. În plus, o parte din interviuri au fost realizate în Spania, ceea ce ilustrează și experiența unui sistem medical care chiar pune pacientele pe primul loc.

„Îmi pare rău să spun lucrul ăsta, dar mă simt fericită că am plecat din România.”, spune o femeie însărcinată stabilită în Spania. De partea cealaltă a baricadei, o femeie care a petrecut doar câteva luni în aceeași țară și apoi s-a întors în Romania, povestește: „Acolo m-am simțit pe de o parte răsplătită pentru munca mea: din banii pe o lună puteam să acopăr salariile pe mai multe luni aici. Pe de altă parte, nu găsesc acuma cuvântul potrivit să spun cum mă simțeam ca profesoară în România să lucrez acolo ca menajeră și să fiu mult mai bine plătită”. Cam în registrul ăsta e construit documentarul semnat de Jesus del Cerro.

Sprijinul familiei sau al angajatorului

job

Screenshot via Youtube

Sunt însărcinată în România trece mai întâi prin subiectul familiei. Sunt arătate femei căsătorite, necăsătorite, proaspăt părăsite de iubiți, luate de la 16 ani și lăsate însărcinate la 16 ani jumate, femei însărcinate în ciuda familiei care se bazează doar pe bărbatul care le-a ales etc. Diferențele sunt cele naturale: femeile de la țară au pe cap responsabilitatea copilului, dar și a gospodăriei, în timp ce bărbatul e la muncă. Cele de la oraș își continuă activitatea pe timpul sarcinii și marea grijă apare abia după concediul de maternitate, când se pune problema întoarcerii la locul de muncă (care nu este întotdeauna sigur).

În România e riscant să naști fără o șpagă pusă deoparte

spaga

Screenshot via Youtube

Apoi se trece la șpagă și efortul financiar necesar pentru o naștere, fie ea naturală sau cezariană, la un spital de stat. „Dai, că ești în România. Și dacă nu-ți cere, tu tot dai, că așa ești crescut aici, la noi”, spune o tânără din Diosig. Asta este părerea cea mai întâlnită. Absolut toate femeile intervievate, că sunt îngrijitoare, șomere, copile sau celebre, știu despre șpagă. Iar cele care nu au posibilitatea de a naște la un spital privat recunosc că ori și-au pus deja bani deoparte pentru spital (împărțit în bani mici și bani mari, în funcție de destinatari - că nu poți să-i dai o sută de lei unei asistente), ori o vor face. Acum trei ani, calculul la prima mână pentru o cezariană era de minimum două mii de lei. Se aud, desigur, și opinii calme, despre cum doctorii sunt prost plătiți și, dacă poți ajuta, ajuți. Dar majoritatea o fac de frică, pentru că deja au trecut prin experiențe neplăcute.

Condițiile din multe maternități amintesc de filmele horror

maternitate

Screenshot via Youtube

Urmează discuții despre condițiile din spitale, iar aici se intră pe un teren de film de groază, mai ales când vine vorba despre cele din provincie. Sunt povești despre gândaci, așternuturi murdare, doctori care cer bani înainte să se uite la pacientă, asistente care refuză să dea hârtie igienică, iar femeia lăuză este obligată să coboare singură jos, să-și cumpere.

Practic, dacă o femeie însărcinată are neșansa de a fi singură în spital, trebuie să funcționeze la turație maximă pentru a se asigura că primește tratamentul normal, la care în alte țări ar avea tot dreptul. O femeie romă din Spania fără job și locuință povestește cât de liniștită stă: când i-o veni sorocul, sună la urgență, merge acolo și știe că se vor purta bine cu ea. Își făcuse analize în primele luni de sarcină și nu i-au luat niciun ban. În același timp, o femeie romă dintr-un sat din România trebuie să dea 50 de lei unei asistente ca să-i schimbe așternuturile murdare de la patul dintr-un salon infestat cu gândaci. Poveștile acelei femei rome pot sta la baza unei întregi teze despre discriminare.

Multe femei însărcinate din România se lovesc de medici nepăsători

spital

Screenshot via Youtube

Sunt însărcinată în România este plin de exemple de abuz de toate felurile, de sistem găunos, de diferențe sociale care cască o imensă prăpastie între femei despărțite de doar câteva sute de kilometri. Dacă aveai impresia că orice femeie însărcinată are dreptul să nască în condiții normale, uită-te la filmul ăsta și vei vedea că nu e deloc așa, nu în România.

De exemplu, o femeie din Udeni-Zăvoi, județul Argeș, povestește că la spital, pe ușa cabinetului, scria că o ecografie costă 50 de lei, dar când a intrat înăuntru, doctorul i-a cerut 100 de lei. Femeia l-a întrebat de ce cere alt preț decât cel afișat, iar răspunsul a fost „dacă-ți convine, bine, dacă nu, ieși pe ușă”. „Din ambiție nu mi-am mai făcut ecografie acolo. M-am dus la privat și am dat 70 de lei”, spune ea.

O fată de 18 ani din Porumbacu de Jos (Sibiu) are o poveste la fel de halucinantă:

Publicitate

„Eu n-am făcut nicio ecografie până acuma. Mi-a spus doctorul să nu mă mai duc până la șapte luni, că nu se vede nimica. Și de aceea stau până la șapte luni să mă duc să văd, atuncea îmi spune sigur.”

La Timișoara, o femeie își amintește despre lupta de a avea un copil:

„Am încercat să facem tratament, dar costa mult și nu ne-am permis. Apoi am vrut să adoptăm și ne-am lovit de micile atenții pe care trebuie să le dai în stânga și-n dreapta. De fapt, nu sunt mici, sunt marile atenții. Și n-am avut de unde să le dăm. Ne-am consolat atunci că nu vom avea un copil”.

După zece ani de încercări, femeia a rămas până la urmă însărcinată. Pe vremea interviului, copilul avea doar șapte săptămâni. „Am întrebat dacă pot să lucru șase ore ca să merg să-mi alăptez copilul. Mi s-a spus că nu. Dacă vreau să alăptez, atunci să stau acasă. Nu pot să-mi las locul de muncă, deoarece este unul bine plătit.”, povestește ea.

Așa nu se mai poate

Carmen-Bruma

Carmen Bruma. Screenshot via Youtube

„Până să ajungi la emanciparea femeii, trebuie să te ocupi de lucruri esențiale, cum ar fi sistemul de sănătate, drumuri, de toată infrastructura, învățământul. Emanciparea femeii vine un pic mai încolo, când ai toată această bază”, spune Carmen Brumă, și ea însărcinată pe vremea filmărilor. Dacă e ceva ce rămâne după vizionarea acestui documentar e că felul acesta de a seta prioritățile, oricât de rațional ar părea, pică (sau ar trebui să pice) în fața unui bun simț elementar când vine vorba despre o naștere. Iar când o vizionare de documentar despre femei însărcinate dă de gândit pe zeci de planuri, niciunul cu o rezolvare la îndemână, concluzia rămâne o repetiție tristă: așa nu se mai poate.

Sunt însărcinată în România mai rulează pe 26 ianuarie, de la 18:30, la Muzeul Țăranului Român, proiecție organizată de Atelier de Film, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei.

Editor: Răzvan Filip