Cum e să trăiești cu teama că-n orice moment poți să rămâi însărcinată
Fotografie de GIC via Stocksy.  
sarcina

Cum e să trăiești cu teama că-n orice moment poți să rămâi însărcinată

Fobia mea intensă față de sarcină îmi consumă viața, până-n punctul în care, în clipa de față sunt abstinentă – dar tot sunt terifiată că s-ar putea să port un copil. Cu toate astea, studiile pe tema bolii mele sunt puține.

Îmi aduc limpede aminte cum a fost prima dată când m-am confruntat din plin cu fenomenul nașterii.

Aveam 13 ani și abia-mi venise primul ciclu. Eram super curioasă de capacitățile corpului meu, așa că am început să răsfoiesc una dintre cărțile maică-mii despre sarcină și naștere, până când am ajuns, în cele din urmă, la o poză cu o femeie întinsă pe spate, cu picioarele desfăcute și capul însângerat al unui copil care i se întrezărea în vagin. Pentru mulți, poate că imaginea asta ar fi părut frumoasă sau cel puțin doar scârboasă. Pentru mine a fost traumatizantă.

Publicitate

În perioada respectivă, imaginația mea adolescentină abia începuse să se aventureze pe tărâmul fanteziilor sexuale. La școală, stăteam la ore și transcriam reverii erotice. Și, încetul cu încetul, fanteziie – care păreau atât de reale și erau atât de constante – m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva am făcut sex cu unul dintre colegii mei și să fi uitat pur și simplu. Parte din mine știa că e complet ilogic – dar, cu toate astea, frica mă paraliza. Iar teroarea nu era bazată pe faptul că era posibil să fi făcut sex sau că n-aș mai fi fost virgină. Mai degrabă, era perspectiva sarcinii.

La 14 ani am fost diagnosticată cu tulburare obsesiv-compulsivă, iar la 28 am aflat că am sindromul Asperger. Diagnosticele astea m-au ajutat, de-atunci încolo, să-mi înțeleg fixațiile. Dar nu prea înțeleg forma pe care o capătă adeseori fixațiile astea pentru mine: o teamă patologică de sarcină și naștere, sau tokofobie.

Ca adolescentă, aveam acces la zero resurse care să mă ajute să-mi înțeleg frica de pseudocieză – iluzia de sarcină – care venea la pachet cu fobia. Deși în sinea mea știam că sunt virgină, am insistat să-mi fac analize de sânge și de urină, ca să mă asigur că nu sunt însărcinată. Și chiar și când mi-au ieșit negative, tot mă îngrijoram atât de mult, încât uneori mă trezeam cu grețuri (care, evident, mă făceau să cred că am grețuri matinale).

Astfel de obsesii și experiențe m-au bântuit până la maturitate și au devenit chiar și mai intense după ce mi-am început viața sexuală. S-au manifestat ca simptome fizice de sarcină, cum ar fi senzația de gust metalic în gură, urinare frecventă și chiar și senzația că se mișcă ceva în mine. De-a lungul anilor mi-am făcut zeci de teste de sarcină și, deși am folosit întotdeauna prezervative în timpul sexului, am luat pastila de a doua zi de mai multe ori decât am ținut minte.

Publicitate

Studiile asupra tokofobiei sunt relativ puține, dar cele care există indică faptul că simptomele se potrivesc, în mare, cu experiența mea, dar variază ca gravitate. Conform unui articol recent publicat în The Independent, scris de trei cercetători din domeniul medical, fobia afectează o proporție de 2,5 până la 14% dintre femei, iar cifrele variază din cauza definițiilor cercetătorilor asupra nivelului de gravitate care se încadrează la tokofobie.



Conform unui studiu din 2017 pe tema asta, realizat de doctoranda Maeve O’Connell și alți cercetători de la Centrul Irlandez pentru Studii Fetale și Neonatale Translaționale de la Colegiul Universitar Cork, fobia apare cel mai frecvent la femeile care au fost deja însărcinate – i se spune tokofobie „secundară” – și poate fi declanșată de o cezariană mai veche sau de o experiență traumatizantă la naștere. Tokofobia „primară” e ceea ce trăiesc femeile non-gravide care n-au mai avut niciun copil până acum – așa, ca mine – și poate să fie declanșată de o traumă din trecut, cum ar fi să fi asistat la o naștere la o vârstă fragedă, fără nicio explicație.

Există teama și apoi mai există povara financiară, izolarea, problemele de intimitate și rușinea care vin la pachet cu viața într-o lume în care aproape nimeni nu-i recunoaște existența.

Studiile mai arată și că anumiți oameni au mai multe șanse să dezvolte această fobie decât alții; anume cei cu anxietate, depresie și traume suferite în urma abuzului sexual din copilărie (le am pe toate, din păcate). Și, deși declanșarea diferă de la o persoană la alta, pentru femeile cu tokofobie primară, cel mai adesea frica apare în adolescență.

Publicitate

După ce am văzut cartea aia despre naștere în copilărie, am ajuns să fiu intens scârbită de procesul de inseminare și de ideea de a împinge un copil însângerat afară din vaginul meu. Chiar și dincolo de aspectele fizice ale sarcinii, frica mea se desface în anxietăți despre probleme colaterale care par fără sfârșit: dac-ar fi să rămân însărcinată, ar trebui să aleg între avort, naștere, adopție și maternitate – și nu-mi doresc deloc niciuna. Mai sunt și paranoică c-o să fac avort spontan, o să fac un copil cu defect din naștere sau o să-i fac cumva rău. Chiar și-atunci când analizele ies negative, mă obsedează posibilitatea unei „sarcini criptice”, o altă boală despre care se știu puține, în care hormonul HCG nu apare la analize, menstruația continuă, fetusul se dezvoltă mult mai încet, iar femeia de multe ori habar n-are că e gravidă până când naște. (Poate că sună de necrezut, dar emisiunea de pe TLC N-am știut că sunt însărcinată e dedicată femeilor care nu și-au dat seama că poartă un copil până când n-a ieșit copilul.) Și, din păcate, contracepția – de orice fel – nu-mi alină îngrijorările.

Există foarte puține servicii dedicate anume femeilor cu tokofobie – în mod special cu tokofobie primară – și nu pare să existe niciun consens despre cum ar fi mai bine s-o tratăm. Conform lui O’Connell, există ceva dovezi că dacă asiști la o naștere în niște condiții potrivite s-ar putea să-ți scadă frica. Iar Amy Wentzel, care e terapeută cognitiv-comportamentală și asistentă la Universitatea din Pennsylvania, mi-a spus pe mail că după părerea ei terapia prin expunere controlată (expunerea persoanei la un clip cu o naștere sau la un scenariu în care persoana e gravidă), restructurare cognitivă (modificarea gândurilor dăunătoare) și mindfulness (ideea de a fi prezent în prezent) sunt cele mai bune instrumente pentru femeile cu tokofobie – deși ea una n-a tratat niciodată pe nimeni de fobia asta. Conform unui articol din 2015 publicat de Mic, multe femei intră pe grupuri de sprijin online, când nu prea mai știu la cine să apeleze.

Publicitate

Înțeleg de ce femeile ar vrea susținere din partea altor tokofobe. Pentru că există teama și apoi mai există povara financiară, izolarea, problemele de intimitate și rușinea care vin la pachet cu viața într-o lume în care aproape nimeni nu-i recunoaște existența.

Când mă duc la ginecolog, mi-e prea rușine să menționez eu tokofobia. N-am intrat niciodată prea în detaliu pe tema fobiei nici cu vreunul dintre psihologii mei – parțial de rușine și parțial de frică să nu-mi spună că e încă vreo obsesie irațională de-ale mele, pentru că există atât de puține studii pe tema asta.

Când mi-am făcut cele mai noi teste de sarcină prin analize de sânge și urină (de obicei îmi fac între unul și patru în fiecare an), am auzit asistenta și doctorița șușotind despre mine pe hol, în timp ce așteptam umilită în scaunul ginecologului. Doctorița s-a apropiat de mine cu rezultatele negative și cu o expresie vag iritată și plină de prejudecăți și mi-a spus c-ar trebui să „fiu selectivă” cu persoanele cu care mă culc. (Chiar și după asta, m-am hotărât să-mi fac prima ecografie transvaginală, pentru că în continuare simțeam spasme abdominale.)

Într-un fel, tokofobia mea o fi un blestem, dar în alte feluri consider că e un dar.

De fapt, tokofobia mai că nu mi-a distrus de tot viața sexuală. În trecut am fost excesiv de atentă și mi-am rugat toți partenerii să nu ejaculeze în mine. După, verific întotdeauna meticulos prezervativul și chiar îl testez umplându-l cu apă, ca să mă asigur că n-are găuri. În mod normal nu pot să mă bucur complet de sex, pentru că sunt tot timpul îngrijorată că o să-mi alunece sau o să se rupă prezervativul, iar mulți parteneri au fost iritați de ritualurile mele paranoice.

Publicitate

Momentan sunt abstinentă și așa plănuiesc să fiu o vreme. Nu vreau să renunț la intimitate ani de zile, dar momentan nu sunt prea sigură cum aș putea să trec peste frica asta, dacă nu cu abstinența.

Într-un fel, tokofobia mea o fi un blestem, dar în alte feluri consider că e un dar. M-a obligat să-mi asum și să iau decizii (în general) prudente despre corpul și sexualitatea mea. Cu toate astea, e nevoie de mai multe studii, conștientizare și susținere pentru femeile cu tokofobie și fără copii, așa ca mine.

Scriu asta pentru că, dacă mai sunt și alte femei pe lume care trăiesc cu aceeași groază, vreau să știe că nu sunt singure.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.