Chestii

Am stat 48 de ore cu puști născuți după 2000 ca să înțeleg noua generație

Cred că am ajuns la vârsta la care e o presiune incredibilă să nu mă simt bătrân. Cred c-am reușit în astea 48 de ore.
Fotografie de Petra Bensted via Flickr.

Am aproape 30 de ani. Mi-e și greu să spun cifra fără să-mi fie neapărat teamă de vârstă, ci de auto-evaluarea pe care cred că ajung să mi-o faci. Când eram adolescent, în primii ani de liceu, părea imposibil să supraviețuiesc până la 30 de ani. Unde mai pui că vârsta asta, mai mult de un sfert de secol, părea una a adulților, oamenii care au copii mici, ceva familie și rate cărora le-ar putea pierde șirul.

Publicitate

Nu mă plâng însă când vine vorba de experiențe. Mi-a fost dat sa văd multe și să întâlnesc o groază de oameni mai enervanți sau mai plăcuți ori oameni de care am și uitat că s-au născut. Nu mă laud cu experiența mea, că sigur le-ai avut și tu pe ale tale. Însă câteodată e bine să ți se demonteze teoriile obosite și concepțiile în care ajungi să crezi cu tărie.

Nu pot spune nici că m-am ghidat vreodată după regulile pe care mi le-a impus societatea, nici după stereotipurile pe care mi le-au conturat alți oameni. Însă există momentul ăla cheie în care uiți toate astea și ajungi prins în propria bulă de preconcepții. Mi-am dat seama că e boala de care ajungi să te molipsești atunci când stai mai mult de o lună într-un oraș mic și te vezi prea des cu aceiași oameni. E inevitabil, preiei din comportamentul și mentalitatea altora. Așa că mi-am schimbat anturajul.

De la ce vârstă nu mai e simplu să-ți faci prieteni?

Am scris pe VICE cum a fost pentru mine întoarcerea în orașul natal, după o perioadă bună petrecută în Capitală. N-o fi viața în Botoșani – orașul – așa nasoală, e adevărat, dar uneori așa pare, mai ales dacă n-ai cu cine să petreci momente de calitate. Prin „calitate” mă refer la combinații diverse de vicii și plăceri decadente.

Când m-a lovit cel mai grav și cu adevărat aia cu „de la o vârstă nu mai e așa simplu să îți faci prieteni” a fost fix cu o zi înainte de Paște. Mi-am dat seama că nu m-am preocupat suficient de evenimentul ăsta important din viața orcărui creștin, așa c-am rămas pe tușă. N-a fost chiar așa nasol.

Publicitate

A început cu un apel de la Sabina*, verișoara mea de 16 ani. Dacă ești plecat de suficient timp de acasă și n-ai mai petrecut ani buni cu rudele în adevăratul sens o să știi exact cum m-am simțit. În primele minute a fost o conversație din aia politicoasă și am sfârșit prin a ne fixa o întâlnire în cel mai mare parc din oraș, că încă e un loc cool pentru puștime.

Când ești mai aproape de 30 decât de 18 ți-e jenă să n-o dai în bară

Ai zice că până la vârsta asta am învățat să nu mai cred în stereotipuri sau să nu-mi mai fie jenă de tot felul de rude. Sau, și mai bine, că pot argumenta ce fac și ce spun. Și eu credeam la fel, doar că pe lângă o adolescentă de 16 ani nu știam exact ce să spun ca să nu mă dea în gât maică-sii. La vârsta ei, probabil că n-aș fi avut nicio jenă d-asta.

Așa mi-am dat însă seama că oricât de tânăr sau bătrân ești, frica aia de mama cuiva încă e acolo, rămâne, e ca dunga de pe inelar când scapi de verighetă. Se mai schimbă, poate, puțin, ia altă formă.

A urmat prezentarea iubitului ei, Ștefan*. Deși știam de existența lui, niciodată nu poți să te obișnuiești suficient cu ideea că verișoară-ta nu mai e un copil. Probabil asta simt părinții și așa mi-aș putea explica accesele lor de furie, curiozitate sau teamă.

Mi-am zis însă că instinctele părintești nu-s de mine și-n plus el a venit cu ideea că dacă ar fi să mergem undeva, cum ar fi o terasă, am putea să și bem. Încă nu știu dacă m-au folosit ca pe-un adult care să le gireze alcoolul, dar cert e că și l-au cerut singuri și foarte probabil nu era prima dată. Trei ture scurte de parc mai târziu ne-am trezit că avem în față o carafă de vin din ăla bun doar fiindcă e ieftin.

Publicitate

N-a contat, că s-a băut relativ repede și a fost suficient cât să nu mai purtăm măștile alea convenționale de „eu sunt mai mare ca voi, fiți atenți la mine cum se face să viață, în general”. Am ajuns să învăț de la ei că la 16 ani ai mei eram fix pișat.

Noua generație nu-i nici așa, nici pe dinclo, că e altfel

Placa asta e veche încă de când lumea și-a dat seama că generația nouă nu dă doi galbeni pe aia veche. Cea din urmă o urăște pe cea tânără și cea tânără o vede pe precedenta ca fiind depășită. Eu am avut șocul să descopăr că poate am exagerat și eu de câteva ori cu preconcepțiile între generații.

Cei de-acum au un alt tip de inteligență. Cumva, e dat de mediul social în care cresc și accesul la informații. Acolo unde eu pot avea cel mult amintiri cu sifoane, jocuri lângă bloc și desene animate, ei pot avea deja informații despre ce se mai întâmplă prin lume.

Am observat și că, într-o anumită măsură, deja știu ce vor face cu viețile lor. Poate că nu o să le iasă chiar fiecare punct din marele plan, însă nu îmi amintesc să mă fi simțit așa la anii lor. „Vom merge în Franța, după care vom absolvi facultatea și vom trăi acolo pentru că țara noastră nu ne oferă nimic”, mi-a zis Sabina și asta cu ceva timp înainte de terminarea primului pahar cu vin. Deja spre al doilea am aflat că există un concept numit „solipsism” sau că fricile și anxietățile lor au pornit de pe la șase ani și a fost cu adevărat înfricoșător.

Publicitate

Mi-am dat seama că aș putea avea în față efectul Flynn în cea mai pură formă a sa, dar nu vom ști niciodată, că e o teorie ce n-a putut fi vreodată testată.

Puștii născuți după 2000 sunt însă atât de centrați pe propria persoană, că timp de trei-patru ore cât am petrecut cu ei pe terasă am avut tot soiul de revelații personale. Mi-au povestit suficiente despre ei, că la un moment dat uitasem cu cine stau de vorbă și că ei se mai duc și la școală. Apoi mi-a fost nițel ciudă că, în comparație cu viețile lor deja complexe, școala românească e atât de obosită, încât nu prea pare să aibă ce să le ofere.

Nu poți să le ceri să îți memoreze Luceafărul, când ei bagă internet 24/7, e stupid sau, cel puțin, depășit.

După alea câteva ore de terasă au mai fost încă două zile semi-pline tot cu ei. C-am vrut să văd cum se distrează generația pe care suficiente studii a catalogat-o doar cu expresia aia cretină de „fulg de nea”.

Nu vreau să spun că sunt rezervați când vine vorba de distracție, că dacă le-aș fi propus rapid să facem ceva stupid ar fi acceptat fără să clipească. E doar că știu cum să își cântărească mai bine opțiunile, să le treacă prin filtrele proprii, și abia după să ia o decizie. E ceva ce n-am văzut nici la cei mai adulți oameni pe care îi cunosc.

Petrecerea noastră s-a tradus prin mult timp de stat pe afară, puțin alcool pe alocuri, o groază de țigări fumate și discuții interminabile despre viață. Genul acela de discuții pe care le ai doar la beții cu tovarășii, numai că în 90% din momente eram treji și cumva mult mai chill. Ei s-au dat și pe role, apoi s-au bătut cu tenișii prin spațiile verzi, cât eu am stat pe bancă de frică să nu-mi rup gâtul. Le-am cunoscut și prietenii așa în treacăt, că se întâlneau peste tot cu câte un cunoscut.

Publicitate

Cât am petrecut cu ei mi-am dat seama că suntem pe aceeași lungime de undă, dar și că ei nu vor absolut nimic, în general, de la societatea în care trăiesc. N-au pretenții stupide, că-s suficient de conștienți de poziția lor. Vor doar să fie lăsați în pace, că știu ce au de făcut și spre ce se îndreaptă.

Cea mai mare greșeală pe care o poate face cineva cu puștii ăștia e să încerce să îi educe sau să le țină predici din simplul motiv că are ceva ani în plus la viață. Cum sunt oamenii ăia care îți spun că dacă faci poze cu telefonul ești degeaba și încearcă să îți vâre pe gât ideea că îți trebuie neapărat un aparat foto. E doar aroganță.

*numele au fost schimbate.

Citește mai multe despre tineri din România:
Ce-și doresc tinerii români care fac 18 ani în 2018

Am 21 de ani și-i înțeleg perfect pe tinerii din România care refuză să muncească

Ce nu zice nimeni despre tinerii din România detestați pentru că stau pe banii părinților