Cum a împiedicat NASA niște femei să zboare în spațiu

După ce a știut că nu va ajunge niciodată în spațiu, Mary Wallace „Wally” Funk a zburat din Taos, New Mexico, până în Bruxelles, a cumpărat un Volkswagen Camper și a condus prin 59 de țări.

Funk și 12 alte femei făcuseră parte dintr-un program privat al NASA, din 1959, dirijat de omul de știință dr. William Randolph Lovelace II. Lovelace tocmai se întorsese din Moscova și voia să testeze dacă femeile sunt la fel de capabile să zboare în spațiu ca și bărbații, dacă nu cumva superioare lor. (Unii credeau că femeile sunt mai mici și mai ușoare, așa că s-ar potrivi mai bine într-un zbor spațial, pentru că ocupă mai puțin loc.)

Lovelace a invitat-o pe piloata Geraldyn Jerrie Cobb la primele teste și, după ce aceasta le-a trecut pe toate cu brio, doctorul a hotărât să invite mai multe femei pilot în programul care urma să fie cunoscut drept Programul Lovelace al Femeilor în Spațiu. Între mai 1961 și mai 1963, participantele au trecut prin aceleași teste la care sunt supuși astronauții NASA de sex masculin, ca să se pregătească pentru Programul Spațial Mercur.

Funk și tovarășele ei au trecut cu brio prima fază a testelor fizice. Li s-a măsurat indicele de masă corporală, li s-au testat ochii timp de patru ore, li s-a analizat acidul din stomac cu un tub din cauciuc trecut prin gât și intestin, li s-a măsurat rata respirației la efort. După ce au trecut și faza de teste psihologice, femeile s-au pregătit de o a treia fază, care urma să aibă loc în Pensacola, Florida, și în care urmau să se obișnuiască cu echipamentul militar și avioanele.

În acest punct al programului a aflat NASA de proiectul lui Lovelace și a intervenit. Marina nu a vrut să lase femeile să facă teste fără permisiunea NASA, iar NASA i-a refuzat programul privat lui Lovelace, pe motiv că acesta ar încurca o viitoare misiune pe Mercur cu șapte astronauți de sex masculin. NASA a mai insistat că astronauții trebuie să aibă experiență în pilotajul militar. Având în vedere că Forțele Armate americane nu le permiteau femeilor să piloteze, femeile n-au avut voie să se înscrie într-un zbor spațial. Testele de la Pensacola n-au mai avut loc niciodată, iar femeile din programul Mercury 13 n-au mai ajuns în spațiu și nici n-au primit omagiile bine meritate. Dar povestea lor a prins viață în documentarul Netflix Mercury 13, care povestește despre curajoasa încercare a acestor pioniere ale aviației.

Funk avea opt ani când a încercat prima oară să zboare în hambar, înfășurată cu o mantie de Superman. A căzut în nas. „Am crescut în Taos, New Mexico, iar spiritul muntelui Taos mi-a zis că voi fi pilot”, își amintește ea într-o conversație cu Broadly. „Aveam machete de avioane atârnate de tavan. Am știut dintotdeauna că vreau să zbor.”

Gene Nora Jessen era în liceu când s-a alăturat Patrulei Aeriene Civile din Chicago. „Membrii mai tineri participau la anumite zboruri și instructorul m-a lăudat, a zis că sunt un talent natural! Cred că el mi-a plantat prima sămânță de ambiție”, își amintește Jessen.

Sarah Ratley avea 28 de ani și era inginer electrician calificat când s-a înscris în programul Mercury 13. În ciuda faptului că o așteptau multe teste, n-a avut deloc emoții. „Un test fizic e doar un test fizic, iar eu eram în formă”, a zis Ratley într-un interviu prin telefon. În mod remarcabil, Ratley participase la prima cursă aeriană pentru femei din America, Powder Puff Derby, când avea doar 18 ani.

Testele din programul Mercury 13 au fost brutale. „Mi-au injectat apă de -12 grade în urechi, iar corpul a început să-mi tremure și să nu mai funcționeze. M-a luat amețeala, am urlat, dar m-am recuperat mai rapid decât toată lumea, chiar mai repede decât bărbații”, își amintește Funk.

Cu fiecare fază a programului, testele au devenit mai dure. Femeile au intrat într-un bazin de privare senzorială care simula sentimentul pe care îl ai când ești în spațiu. Cobb a rezistat în bazin nouă ore și jumătate și a zis că i s-a părut relaxant.

Când NASA a închis programul, în 1961, femeile au primit telegrame prin care au fost anunțate că testele fuseseră amânate. „Încă aveam speranță”, mi-a zis Ratley. „Credeam că e doar o amânare temporară.” Cobb și colega ei Janey Hart au zburat până la Washington DC și au depus mărturie în fața unui comitet științific cu speranța că vor redeschide programul. Deși eforturile lor au contribuit la introducerea noțiunii de angajare discriminatorie de gen în conștiința populară cu doi ani înainte ca această noțiune să devină ilegală prin Actul Drepturilor Civile, totul a fost în zadar. Programul Mercury 13 a fost stopat.

Deși Mercury 13 n-a trimis femeile în spațiu, a creat totuși o comunitate de femei dispuse să lupte cu nedreptățile instituționale. Hart și Cobb au continuat să lanseze campanii politice care au pus presiune pe NASA să angajeze femei astronaut. Funk a vrut să se înscrie în NASA de patru ori, dar a fost respinsă de fiecare dată. După cum a explicat Cobb într-un interviu din 2007 cu CBS, a reușit să se întâlnească și cu Lyndon Johnson. Acesta i-a zis că dacă femeile ar primi permisiunea să se înscrie în programul spațial, atunci ar fi obligați să le permită asta și afro-americanilor, mexicanilor și altor minorități. „Pur și simplu nu putem permite asta”, a zis Johnson. (NASA a trimis prima oară un afro-american, pe Guy Bluford, într-o misiune spațială în 1983.)

Chiar dacă Mercury 13 n-au ajuns în spațiu, moștenirea lor trăiește și astăzi. Când Eileen Collins a devenit în sfârșit prima femeie americană care a pilotat o navă spațială STS-63 în 1995, le-a invitat la lansare pe membrele Mercury 13 care erau încă în viață. Opt dintre ele au participat.

În cea mai înduioșătoare scenă din Mercury 13, femeile privesc cu mândrie lansarea lui Collins. Funk zâmbește larg în timp ce nava lui Collins se ridică de la sol. Jessen nu a păstrat ranchiună pentru felul în care a fost tratată. „M-am simțit minunat să pavez calea femeilor către spațiul cosmic. Nu sunt tristă, ci foarte foarte bucuroasă”, mi-a zis ea.

Ratley a simțit lansarea lui Collins ca pe o realizare personală. „Am simțit că visele noastre n-au eșuat.”

Articol publicat inițial de VICE US.