Filmul ăsta românesc îţi arată de ce visul american este uneori un coşmar

Născută în anii capitalismului nebun, am văzut cum mulţi colegi şi prieteni și-au luat lumea în cap şi au plecat să muncească o vară în America. Pentru ei, la fel ca pentru cei de dinaintea lor, viaţa peste ocean e un vis, de multe ori de neatins fără curaj şi poate un Green Card. Nu puţini sunt cei care au vrut să rămână peste ocean, să accepte o existenţă plină de incertitudini în loc să revină în România.

Eu n-am înţeles niciodată visul american, dar nici nu am aruncat cu noroi spre cei pe care i-a consumat. Asta pentru că nu degeaba oamenii închişi în pivniţele comuniste visau la salvarea americanilor. Cei născuţi sub dictatură erau gata să înoate prin apele reci ale Dunării pentru a pune măcar un deget pe libertatea şi bogăţia promisă în Dallas. Şi nici după ce ne-a lovit democraţia în moalele capului nu ne-am oprit din a visa că vom ajunge cândva ca-n poveşti hollywoodiene.

Da’ poveştile cu sclipici, covor roşu şi artificii sunt uneori rezervate exclusiv pentru Hollywood. Pentru viaţa adevărată a celor mulţi rămân doar lămâi, ca-n zicala americană şi în filmul Lemonade, primul lungmetraj al regizoarei românce Ioana Uricaru. Acesta a avut premiera pe 24 octombrie în România și e despre experienţa de emigrantă a unei românce care trece printr-o sumedenie de traume cu un singur gând: niciun preţ nu-i prea mare pentru o viaţă mai bună în America.

Deşi mi s-a părut clişeic, a reuşit să mă lase cu o sumedenie de întrebări. Poate asta ar trebui să facă orice film, chiar dacă îţi place sau nu. Aşa că am prins-o la câteva întrebări pe Ioana Uricaru, să înţeleg ce poate însemna viaţa unei emigrante românce în SUA.

VICE: Cum s-a născut lungmetrajul Lemonade?
Ioana Uricaru: Am vrut să fac de mult timp un film despre o femeie care vrea să emigreze în America. Însă, când am început să mă gândesc la acest subiect, era mai mult despre relaţia cu soţul american. Apoi s-a schimbat puţin, a devenit mai mult despre încercările ei de a-şi obţine rezidenţa permanentă. Prin 2012 a început să aibă o formă asemănătoare cu ce este astăzi Lemonade.

Când ai vrut să vorbeşti prima dată de experienţa unui imigrant, ai pornit de la povestea femeii care trece printr-o sumedenie de traume pentru a rămâne în America?
Pe mine mă interesa exact povestea unei femei cu un copil, care se căsătorește cu un american şi se mută în SUA. Totuşi, la început era vorba despre cum ea descoperă treptat lucruri despre acest bărbat, pe care-l cunoaşte foarte puţin. Cumva, soţul ei era mai mult o reprezentare a Americii. Apoi s-a schimbat, a devenit o poveste despre încercările ei de a îşi obţine viza şi despre confruntările ei cu sistemul de imigraţie din America.

Este şi o poveste despre traume şi găsirea unui loophole?
Da, e vorba de un loophole. Ea ajunge să facă exact ce nu voia să facă la început, adică să facă curat în casa cuiva şi să fie plătită la negru. În acelaşi timp, găseşte un mod de a-şi rezolva problemele şi de a deveni mai independentă. E cu dus şi întors soluţia, e neaşteptată, îi rezolvă nişte probleme, dar, în acelaşi timp, îi creează alte situaţii problematice.

Mi s-a părut că, în mare parte din film, este o victimă. Dar soluţia aleasă o scoate din ipostaza de victimă perfectă. Nu crezi că sumedenia asta de alegeri complicate din punct de vedere moral permite demonizarea ei de către cei care nu vor imigranţi?
Înţeleg ce spui prin demonizare, dar ea nu face nimic ilegal. S-ar putea să fie o problemă de moralitate interioară, dar, până la urmă, ce contează e să obţii ceea ce doreşti. Ştiu că sună îngrozitor de cinic, dar atitudinea protagonistei, care nu vrea să renunţe, este un lucru foarte american, respectat şi admirat în societatea din SUA.

E şi despre ideea de sacrificiu pentru urmaşi?
Da. Asta pentru că am intervievat foarte mulţi imigranţi pentru acest film. Concluzia multora era că sunt o generaţie de sacrificiu, că nu au reuşit să se adapteze complet, că le este dor de ce au lăsat în România. Însă au speranţa că copiii lor sunt americani şi nu o să aibă aceleaşi probleme de integrare. Acum nu ştiu cât de mult este proiecţie şi cât este un sacrificiu asumat de imigranţii din America.

Tu ai vrut să ai ideea de sacrificiu sau a ieşit automat din trecerea protagonistei printr-o serie de obstacole?
Ideea că al ei copil ar putea să aibă nişte şanse în ţara adoptivă este până la urmă ceea ce o determină să ia o decizie ce nu este neapărat evidentă într-un moment crucial. Nu am văzut asta ca un sacrificiu care să-i motiveze întregul comportament, mai degrabă ceva care a intervenit în acel ultim moment.

Cum a arătat documentarea? Ai pornit de la experienţa ta personală în America?
Am pornit de la experiența mea de imigrantă, de la o colecţie de întâmplări pe care le-am trăit, de la fragmente de dialog şi momente de şoc cultural. Dar am şi intervievat foarte mulţi imigranţi români care aveau copii cam de vârsta băiatului din Lemonade.

Totuşi, experienţa ta a fost diferită de cea trăită de Mara?
A fost diferită pentru că nu m-am căsătorit cu un american. Însă, din punct de vedere emoţional, au existat multe asemănări. Adică şi eu am trăit mulți ani această stare de provizorat în care se găsește protagonista. Această obsesie de a obţine un statut legal şi de a vâna un green card. Am trecut şi eu prin o sumedenie de diferenţe culturale, care par mici, dar se acumulează atunci când devin parte viaţa ta de zi cu zi: de la iaurt, la curent, la „wow, ce nume frumos ai, ce înseamnă". Multe dialoguri ajunse în film le-am trăit în America.

E şi cazul acelui schimb de replici despre numele băiatului Marei?
Da. Asta a venit de la copilul unor români pe care i-am cunoscut în America. Îl chema Dragoş, iar părinţii i-au schimbat numele în George. Şi-au dat seama că niciun american nu va putea să pronunţe vreodată Dragoş. Asta mi s-a părut cumva o renunţare la identitate prin asumarea unui alt nume. Sigur, copilul avea şapte ani, poate nu l-a traumatizat prea tare. Dar mie mi s-a părut mult, căci americanilor le este în continuare foarte greu să-mi pronunţe numele, iar eu mă încăpățânez să îl păstrez.

Introducerea unor elemente atât de româneşti în film, de la iaurt şi până la discuţia despre curent, a reprezentat un mod de amplificare a şocului cultural prin care trec românii în America?
Cred că este o chestie realistă, nu am încercat să exagerez. Ţi se întâmplă mult mai multe lucruri într-o săptămână de viaţă, pentru că filmul acoperă doar 4-5 zile din viaţa Marei.

Am trăit şi eu, chiar dacă vorbeam bine engleză. Asta pentru că nu eram la curent cu limba conversaţională, cu anumite expresii. Ţin minte că prima dată când am întrebat ce autobuz trebuie să iau pentru a ajunge undeva, persoana respectivă mi-a spus că „You want to take bus 35". Iar eu îi răspundeam că nu vreau să iau acel autobuz, vreau să ştiu ce autobuz trebuie să iau. Era o neînţelegere completă. Deci chiar şi lucruri de astea mici te pot destabiliza foarte mult atunci când trăieşti ca român în America.

Ai avut vreo discuţie despre frica asta a românilor de curent în America?
Da, aproape identică cu cea din scenariu, doar că am avut-o cu nişte americani care petrecuseră ceva timp în România. Mi-au zis că asta cu „te trage curentul" este foarte amuzantă. Şi eu nu înţelegeam ce e amuzant, căci e o realitate că răcești sau te dor urechile dacă te trage curentul. Cum nu se întâmplă, dacă mie mi se întâmplă. Până aici, nu-mi spune că e o superstiţie, că practic îmi spui că părinţii şi bunicii mei sunt ridicoli pentru că au crezut toată viaţa în curent. Dintr-odată vrei să-ţi aperi familia. Asta sunt eu, credinţa asta face parte din mine şi te rog să nu râzi. Ştii!

Şi la un moment dat trebuie să ascunzi aceste lucruri importante pentru identitatea ta?
Se poate întâmpla să fii într-un mediu în care asumarea nu îţi aduce daune. În acest sens, eu am foarte mult noroc pentru că sunt într-un mediu universitar şi pot să mă exprim cum vreau, pot să spun din trei în trei fraze că „noi facem aşa în România”. Însă, dacă aş lucra într-o fabrică, probabil că ar trebui să mă autocenzurez. Până la urmă, foarte puţini oameni care emigrează îşi permit să-şi păstreze cultura şi identitatea. Iar protagonista, dacă îşi va dori să rămână în ţara adoptivă, probabil va fi forţată să ia mai multe decizii soul-crushing.

Ce mesaj ar trebui să transmită acest film publicului american?
Până acum, proiecțiile au avut loc numai în ţări străine şi întotdeauna am avut săli pline, iar oamenii au stat pentru Q&A. Întotdeauna am avut oameni în sală care îmi spuneau că sunt imigranţi şi că s-au identificat cu Mara. Am emoţii cu publicul american, pentru că poţi să percepi povestea ca fiind o critică foarte dură la adresa Americii. Dar eu ţin să subliniez că această femeie îşi doreşte foarte mult să fie în America, că ea iubește America. Filmul nu încearcă să demoleze visul american, ci să arate cât este de complex și care sunt fațetele pe care nu le vedem întotdeauna în filme sau în povești.

Ai întâlnit spectatori americani care au văzut ceva rău în povestea Marei?
Nu, cred că alegerile pe care le face sunt contrabalansate de faptul că ea este forțată şi dusă dincolo de limita moralității. Mara trebuie să se apere, adică și asta face parte din spiritul american. Victimă ar însemna să joci așa cum îți este impus, să nu răspunzi la atacuri.

Personajele nu sunt oarecum exemplificări ale unor stereotipuri?
Știi că este o vorbă că toate stereotipurile sunt bazate pe realitate. Totuși, eu le-aș spune „arhetipuri”, reprezintă niște motive. Agentul de imigrație este o anumită față a Americii. El este o faţă care, deşi seducătoare, poate să fie şi îngrozitor de dură. Apoi, avocatul reprezintă genul de om care se descurcă în orice situaţie, un balcanic tipic şi descurcăreț. Acum nu foarte mult timp asta era America.

Cum vezi zicala „trebuie să faci limonadă atunci când viaţa îţi dă lămâi”, de la care pornește numele filmului?
Pentru mine expresia asta este foarte ironică. Însă, pentru americani este o gândire pozitivă pe care aproape că nu ai voie să o contrazici. Ca est-european, când eşti într-o situaţie groaznică şi ţi se spune „now you need to turn this horrible situation into something great", îţi vine să le zici vreo două americanilor. E de un cinism groaznic. De asta îmi place această expresie, pentru că are ambele fațete ale Americii.

La avanpremieră, mulţi s-au ridicat oarecum frustraţi de final, adică un final ca din plop, deloc hollywoodian. Ce ai vrut să spui despre soarta Marei?
Spune multe despre situaţia provizorie în care este ea, că azi lucrurile par să meargă bine, mâine s-ar putea să se întâmple ceva rău. Dar aceste mici victorii o fac să meargă mai departe. Pentru că dacă nu s-ar întâmpla şi lucruri bune, atunci şi-ar lua picioarele în spinare.

Cum crezi că filmul tău schimbă percepția românilor asupra visului american?
Este posibil să deschizi ușile continentului, dar doar dacă eşti gata să faci tot ce este nevoie.