Publicitate
psihologie

De ce mamelor din România le-a fost atât de greu să-și exprime emoțiile până acum

În cadrul festivalului Astra Film, o psiholoagă mi-a spus cum s-a schimbat modul în care își educă mamele copiii.

de Gabriel Sandu
25 Octombrie 2018, 1:41pm

Psihologul Oana Vasiu. Fotografie de Alberto Groșescu

De când am intrat în intervalul 25-30 de ani, mă gândesc la maică-mea și la viața noastră împreună mai nuanțat decât o făceam înainte, când eram prins în revolta asta familiară multora dintre noi, cei crescuți în familiile tradiționale nouăzeciste - nu neapărat foarte organizate, nu neapărat foarte fericite. Odată cu înaintarea în vârstă și frecventarea unui terapeut și, mai mult, cu scrisul despre experiențele mele din jurul relației maternale, am început să simt înțelegere față de chestiile la care mă gândisem mai demult, dar cărora nu reușisem să le dau un sens.

Am început să mă gândesc că, probabil, maică-mea a zbierat la mine că „dacă mai găsește o dată vasele nespălate”, ea se aruncă de la balcon, pentru că miza pe factorul șoc, că nu vreau s-o văd lată pe asfalt și, cine știe, poate chiar o să mă învăț să spăl vasele după ce le folosesc. N-a funcționat, doar că încă-i mai aud vocea zicând asta și simt ceva dubios în stomac, so nice try. Probabil mi-a zis că „o să ajung un nenorocit” ca tata dacă nu-mi fac ordine în cameră, c-așa a crezut ea că funcționează mai bine educația, pe contra-exemplu.

A funcționat în sensul în care am dezvoltat o aversiune față de autoritate, în general, și când mi se spune să fac ceva, orice, mă lupt cu instinctul de a face taman invers. Dar cu vârsta ajungi să accepți că importantă e intenția, chiar dacă efectul a fost diametral opus. Și nu pot s-o suspectez pe maică-mea că n-a avut intenții bune. A avut, așa a știut ea, „așa erau vremurile”. Dar s-a schimbat ceva între timp?

Când am auzit că la festivalul de film documentar Astra Film Festival există o secțiune dedicată mamelor (Mamma mia/ Maternitatea azi), am fost foarte interesat să aprofundez subiectul. Unul dintre documentare mi-a plăcut în mod deosebit: Lots of kids, a monkey and a castle, o poveste autentică, la care râzi întruna, chiar și la a doua vizionare și ți se strânge sufletul pe alocuri.

Pe scurt și fără spoilere inutile, e vorba despre Julia, o mamă ajunsă în cea de-a șaptea decadă a vieții sale, care a visat mereu să aibă o droaie de copii, o maimuță și un castel. Și le-a avut pe toate: șase copii, o maimuță isterică și da, și castelul. Ce și-ar mai putea dori mai mult acum, aproape de finalul vieții? E, și uite așa, unul dintre băieții ei, Gustavo, a luat o cameră de filmat ca să afle ce și-ar mai putea dori maică-sa.

La 70 de ani, Julie e un personaj de-o vitalitate pe care cred că n-am avut-o cumulat în cei 30 ai mei: spune banc după banc și povestește într-un mod care te face să admiri cum se fac conexiunile în creierul ei. Catch-ul filmului e momentul în care Gustavo se apucă de documentat viața maică-sii, fix după criza financiară din 2008, când familia trebuie să renunțe la fanteziile devenite realitate: castelul cumpărat în urmă cu 14 ani. Documentarul urmărește cum gestionează pierderea financiară și degradarea calității vieții părinților această familie atipică, unită și care se distrează între ei la petrecerea de Crăciun mai tare decât mă distrez eu în club vreodată.

La finalul proeicției filmului, a fost un Q&A cu psihologul clinician Oana Vasiu, care are un interes aparte față de subiectul maternității și al tinerilor, așa că ulterior am profitat de ocazie să-i pun câteva întrebări. Am fost curios să înțeleg raporturile dintre personajele filmului, dar și cum s-a schimbat în ultimii ani modul în care se face educație în familiile de la noi. După discuția noastră, Oana și-a arătat disponibilitatea să se implice pro-bono în întâlniri educative pentru tineri, mame și nu numai, organizate de asociații sau în privat, așa că o poți contacta cu încredere dacă simți că ai nevoie.

VICE: Din experiența ta de clinician, s-a schimbat modul în care își educă mamele copiii în ultimii ani?
Oana Vasiu: În ultimii 10-15 ani, odată cu deschiderea spre informațiile venite din Occident, s-a schimbat și modul de creștere a copiilor. Accentul în educație este pus mult mai mult pe partea psiho-emoțională, pe personalitatea copiilor și cum poate fi aceasta susținută și dezvoltată, pe dorințele și fricile lor. Probabil că din nevoia de a contrabalansa lunga perioadă în care nu s-a știut cât de importantă este baza psiho-emoțională în dezvoltarea unei personalități armonioase, acum se pune accentul foarte mult pe aceste aspecte. Uneori, din păcate, poate puțin prea mult în copilăria mică, iar apoi prea puțin, în adolescență. De parcă un adolescent se descurcă singur cu emoțiile sale, când, de fapt, în adolescență avem încă nevoie de mult ajutor în a înțelege ce simțim și ce facem cu toate emoțiile noastre. Din fericire, încep s-apară și mame interesate de modul în care își pot ajuta copiii-adolescenți să își gestioneze emoțiile, pentru a se putea dezvolta armonios.

captura din film

În filmul de la care am pornit discuția e vorba de o familie unită, însă mulți dintre noi venim din familii disfuncționale, unde inclusiv relația cu mama e fucked up. Se pot renegocia relațiile astea indiferent de vârstă?
Când suntem mici, părinții ni se par atotputernici. Ei ar trebui să știe tot și să poată tot. De aceea, mama ar trebui să știe să poată construi o relație perfectă cu copiii ei. Pe măsură ce creștem, putem să ne vedem părinții ca oameni, cu probleme reale, cu dificultăți normale, cu traume suferite și de ei în copilăria lor sau pe parcursul vieții. Începem să înțelegem că, așa cum noi și ceilalți oameni suntem influențați în comportamentul nostru zilnic de problemele cu care ne confruntăm, poate că și mama a fost influențată de diverse probleme sau suferințe, în relația cu noi. Înțelegând treaba asta, putem să trecem dincolo felul în care s-a purtat în relație cu noi, dincolo de ce ne-a deranjat și să căutăm și dovezile iubirii ei. Până la urmă, facem în fiecare moment al vieții maximumul pe care îl putem face. Și mama, dacă ar fi putut mai mult, ar fi făcut. Evident, copilul nu trebuie să simtă greutățile părinților. Dar, odată ce creștem, îi putem privi din altă perspectivă.

Dacă o reconciliere propriu-zisă cu mama nu este posibilă din varii motive, ce putem face ca măcar să fim mai ok cu noi înșine?
Primul lucru care îmi vine în minte este de a-ți aminti mereu că nu este vina ta. Un copil nu este vinovat că a venit pe lume, că a plâns sau că a fost neastâmpărat cât a fost mic. Un copil nu este ceva greșit sau defect, doar pentru că nu se manifestă așa cum ar fi dorit sau ar fi avut nevoie părinții. Un copil vine pe lume cu toată încrederea în mamă, cu iubire și pace. Cred că asta este important să păstrăm cu noi, de-a lungul vieții. Uneori, în urma traumelor părinților, manifestate în relație cu noi în copilărie, ajungem la concluzia că ar trebui să ne schimbăm după cum au nevoie părinții, să ne falsificăm pentru a-i mulțumi pe adulți, pentru că altfel ceva nu este în regulă cu noi. Ce avem de făcut este să căutăm în noi și să aflăm cine suntem dincolo de ce ni s-a spus despre noi, în copilărie. Să ne regăsim propriile calități, propriile trăsături și, prin ele, să ne bucurăm de noi înșine și de viață.

Deși foarte glumeață în fața morții, mama din film spune că nu-și poate îmbrățișa copiii, că are un blocaj. Dincolo de aparența unei familii cu poantele la ea, crezi că personajele filmului ascund și alte probleme psihologice?
Cred că nu există persoană fără probleme psihologice, mai mari sau mai mici, probleme care uneori pot fi gestionate, care ne lasă să putem trăi liniștiți, fără să ne blocheze în vreun fel, iar alteori suficient de măricele încât să ne influențeze viața de zi-cu-zi și să trebuiască să le rezolvăm pentru a putea continua să trăim liniștiți. Familia din film pare să se poată bucura de viață, copiii au putut crește echilibrat și armonios, și-au putut construi și ei familiile lor, au și ei copii. Îi vedem folosind mult umorul și au relații frumoase între frați. Din aceste motive putem presupune că problemele psihologice, chiar dacă le au, sunt destul de mici. Julia suferă de acel blocaj, probabil, ca urmare a fricii ei de moarte. Dacă și-ar îmbrățișa copiii, dacă și-ar da voie să simtă emoțiile puternice activate de îmbrățișare, probabil ar simți și frica de a nu-i pierde. În fragmentele filmate când copiii erau mici, o vedem jucându-se cu ei, chiar și îmbrățișându-i. Putem vedea că îi iubește foarte mult. Dificultatea ei de a-i îmbrățișa ca adulți nu vine din lipsa iubirii, ci din prea multă iubire.

o doamna din film
Captură din trailer via Youtube.

În film se pune mult accentul pe fricile și dorințele mamei. Sunt mulți care spun că astea se transmit mai departe, chiar dacă nu rațional, ci la nivel emoțional. În ce măsură crezi că asta e adevărat?
Da, se pot transmite, în măsura în care mama le resimte atât de puternic încât își trăiește viața în funcție de ele, fără a fi capabilă să le rezolve sau să le diminueze cumva importanța. Dacă mama trăiește în frică, în perioada în care este însărcinată și cât copilul este mic, frica aceasta este resimțită și de bebeluș. Iar apoi, de-a lungul vieții, copilul își percepe viața cu frică. Așa cum spui, chiar dacă rațional nu găsește motive de frică, ba chiar se convinge că nu pățește nimic înspăimântător, emoțional duce mai departe frica mamei. De ce? Pentru că, atunci când a venit pe lume, acesta este primul lucru pe care l-a învățat din emoțiile mamei, despre viață. Totuși asta se întâmplă, repet, numai în contextul în care mama trăiește într-o frică permanentă. În Lots of kids, a monkey and a castle, dincolo de frica ei din copilărie, mama se bucură de viață și de copiii ei, astfel că ei învață bucuria de a trăi.

În afară de fiica ei, Julia este înconjurată doar de bărbați. Influențează asta personalitatea, lucrurile pe care le spune și face? Crezi că dacă ar fi avut cinci fete și un băiat, s-ar fi comportat la fel? Ar fi avut parte de aceeași atitudine din partea copiilor ei?
Evident că ne influențează oamenii de lângă noi, personalitatea lor, felul lor de a fi. Ca mamă, te influențează nevoile copiilor tăi, iar în relație cu băieții te manifești puțin diferit față de relația cu fetele. Instinctiv, încerci să fii un model pentru copii, iar modul tău de a te comporta le este exemplu pentru tot restul vieții. Totuși, nu aș merge până la a presupune că ne schimbă personalitatea, pentru că aceasta este ceva bine structurat și fixat, construit de-a lungul întregii vieți, astfel că nu poate fi schimbată cu ușurință. În funcție de cei din jur, manifestăm alte laturi ale personalității nostre. Dacă ar fi avut mai multe fete, ne putem imagina că s-ar fi comportat cu mai multă delicatețe, ar fi fost mai feminină. Ce putem observa cu siguranță este faptul că umorul ei și pofta de viață i-au definit personalitatea încă de când copiii erau mici, astfel putem presupune că acestea ar fi existat și dacă ar fi avut fete.