Știri

Am vorbit cu bătrâna din România care și-a dat averea Bisericii și cu preotul care i-a luat-o

Ghița nu e vreo pustnică, săracă, e doar o femeie la 93 de ani care speră că banii donați pentru Catedrala Neamului îi vor asigura o viață mai bună, dincolo.

de Ovidiu Tiță; fotografii de Sorin Vidis
23 Octombrie 2017, 8:48am

O femeie din România care trăiește cu 16 lei pe zi a donat 10 000 de lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului, construcția faraonică din curtea Parlamentului. Catedrala, cu o notă de plată în continuă creștere, este în mare parte finanțată de românii plătitori de taxe. Dar Ghița, așa cum îi zic vecinii din Saelele, un sat din sudul României, a vrut să facă mai mult. Pentru a strânge banii, scrie ziarul Lumina, a mâncat numai seara. Bătrână de 93 de ani e dată drept exemplu de urmat pentru credincioși. Știrea a devenit rapid virală.

O treime din români donează bani Bisericii, mai mult decât în orice alt stat european. Faptul că Biserica s-ar putea autofinanța din contribuțiile membrilor ei e un lucru bun. Dar veniturile Bisericii sunt mult mai diversificate. În schimbul serviciilor spirituale, statul român varsă bani în buzunarele BOR din cel puțin nouă surse diferite. Totodată, BOR își administrează propriile afaceri, scutită de taxe și impozite. Numai anul trecut a scos un profit de 4,2 milioane de euro - puțin sub producătorul de mașini de lux Mercedes-Benz.

Povestea din Lumina slujește unui scop precis: oricât de sărac ești, poți să dai bani Bisericii. M-a intrigat cinismul BOR, așa că am pornit s-o cunosc și eu pe femeia asta. Am găsit o bătrână speriată de povești de groază creștine, preocupată mai degrabă de lumea cealaltă decât de asta, care mai are o singură dorință: un „sfârșit creștinesc". Povestea ei e despre bătrânețe, credință și frică. Realitatea însa, e mai nuanțată decât articolul din Lumina.

Bilet în rai

Saelele e la vreo două ore și jumătate sud-vest de București. Când am ajuns, m-am oprit prima dată la magazinul din localitate. Vânzătoarea e deja obișnuită să dea indicații jurnaliștilor care întreabă de Ghița. După ce-mi explică cum să găsesc casa femeii, îmi urează „sănătate. Și, dacă ai bani mulți, să dea Dumnezeu să ai, să nu-i duci pe toți la Catedrală".

Nimeresc la casa femeii. Am găsit-o pe banca de la poartă. I-am spus că i-am citit povestea și că am vrut să o cunosc. „Hai, treci aici", îmi zice ea și-mi face semn să să așez. „Credeați că o să ajungeți așa cunoscută pentru donația asta?", sparg eu gheața. „Ce vine de sus, sunt gata să primesc", îmi răspunde. Are 93 de ani și n-a fost niciodată la medic, dar e sănătoasă. Seara ia un medicament „de tensiune". „O dau îndărăt cu o pastilă", îmi explică ea.

Citește și: Am fost în satul din România care a dus un copil la exorcizare pentru c-ar fi Diavolul

Vreau să înțeleg cum vede Ghița lumea, ce a făcut-o să doneze pentru o clădire la mai mulți kilometri distanță decât ar putea ea să parcurgă la vârsta ei, în Bucureștiul care de aici se vede ca o cu totul altă lume. O întreb cum de a dat atât de mulți bani pentru proiectul ăsta. „Păi, să am și eu dreptul acolo", îmi spune ea încurcată. „Cum v-a venit ideea?", continui.

„Mi-a plăcut și mie, așa, să am și eu ceva pe dincolo, că pe aici se trece lumea, se trec vremurile, se duc", spune Ghița.

Pentru ea, nu e vorba doar de Catedrală - e în joc viața ei, pe lumea asta și pe cealaltă. Donația e moneda de schimb cu care-l îmbunează pe Dumnezeu și cu care își negociază soarta de dincolo. Își dorește milă și-un „sfârșit creștinesc". Repeta obsesiv lucrul ăsta. O întreb dacă crede că donația îi va aduce favoruri divine. „Păi", se gândește, „Dumnezeu de toată lumea îngrijește. Dar noi, ăștia care trăim pe aici, pe pământ, avem să răspundem de ce am făcut".

„În contul dumneavoastră din Împărăţia lui Dumnezeu"

În fața noastră oprește o Dacie veche. Din ea coboară Cătălin Raicu, popa satului. Bătrâna sare brusc în picioare, ca la comandă, și se repede să-i pupe mâinile. „Uite, ca-i ieșit și la ziar acum și la televiziune. Într-un fel, e bine", spune el, cu o urmă de mândrie în voce.

Îl întreb cum vede gestul femeii. „Nu e o sumă mare, dar pentru dumneaei este", îmi spune popa Cătălin. „Are o pensie mică", continuă preotul. „500 de lei, acum. Înainte era mai puțin. I-a strâns acolo, pentru zile negre, și i-a donat." „Tușa Ghița e cu suflet și trup la biserică, nu de acum, de ani de zile. Când a fost ceva, ea ne-a ajutat întotdeauna". Dar bătrânii sunt învățați cu puțin", îmi explică el.

Citește și: Toate minciunile pe care le spune Biserica legat de impozitare

„Le-ați vorbit de Catedrala Mântuirii Neamului în biserică?", întreb. „Da, am avut și afișe. Ăsta e un proiect la care trebuie să contribuim toți. Catedrala Neamului", îmi explic ușor iritat. „E Catedrala Neamului", repetă el din nou. Face o pauză, apoi îmi atrage atenția, „sper că o să fie de bine, pozitivă, treaba, da?". Îi sună telefonul și pleacă.

Mă întorc la Ghița: „Cum vă descurcați cu banii?", o întreb. „Binișor!", exclamă bătrâna cu seninătate, fără să stea pe gânduri măcar o clipă. Insist, „cum ați reușit să strângeți banii?". „Dau de aici, iau de colea, pun dincoace. Până se fac banii de ajuns!". Am întrebat-o dacă și-ar dori să ajungă la Catedrală. Mi-a spus și mie, ce a spus și ziarului Lumina.

„Dacă am încredere, e ca și când aș fi fost la București."

Lumea credinței

Ghița a muncit o viață la CAP. Până de curând, avea o pensia de 300 de lei pe lună. PSD-ul i-a mărit-o la 500. Ziarul Lumina m-a făcut să cred că o voi găsi pe „mama Gherghina" într-o casă dărăpănată, trăind o viață la limită. Când am intrat în curte, însă, am văzut casa cu tâmplărie termopan. Bătrâna nu e nici pustnică, nici săracă, nici nemâncată, așa cum o descrie articolul din ziarul Patriarhiei.

Are trei nepoate care o întrețin. Una din ele, Pelaghia, era acolo. „E îngrijită, mâncată. Ea nu e lăsată singură nicio clipă", îmi spune ea. Într-adevăr, bătrâna mănâncă o dată pe zi. „Până acum, a mâncat obișnuit, dar din vara asta s-a hotărât să mănânce o singură dată pe zi. Și mănâncă foarte bine, seara, să știți", povestește Pelaghia.



Nepoata ei nu a știut de donații, dar oricum ar fi lăsat-o. „Mama ne-a rugat să avem grijă de ea". „N-am întrebat-o ce face cu banii niciodată și a făcut ce-a vrut cu banii ei." Așa se face că banii ei tind să ajungă la Biserică.

Înainte să plec de tot de la casa bătrânei, aceeași Dacie se oprește din nou în fața porții femeii. Popa Cătălin coboară geamul. Ca să nu mai am dubii de necesitatea finanțării Catedralei, cu orice preț, preotul s-a întors să-mi dea un exemplar din revista Lumea credinței. Mi-l întinde pe geam, din mașină, apoi pleacă mai departe.

Muncă silnică la Catedrală

La plecare, am vrut să trec pe la biserica din sat, așa, să văd și eu cu ochii mei ce poate să-ți inspire locul ăla, de-a convins-o pe Ghița să-și dea toți banii atât de ușor. Biserica era închisă. Dar cârciuma de lângă biserică era plină de viață. O mașină cu număr străin stă parcată în față cârciumii. Din ea răsună muzică de petrecere. Aflu că mașina era de-abia adusă în țară. Câțiva tineri din Saelele tocmai închinau un pahar pentru asta. Unul din ei îmi face cinste cu o bere și mă invită să beau cu ei.

Le-am spus că venisem s-o cunosc pe pensionara care a donat zece mii de lei bisericii. „Nu știa nimeni că are atâția bani", îmi zice singurul om în vârstă de la masa aia, despre Ghița. „Și să-i doneze ea la biserica aia", continuă el îngândurat, încercând parcă să elucideze un mister.

„Am muncit eu, acolo, la Catedrala Mântuirii Neamului", intervine unul din ei. „Uite, cu ăsta am muncit", mi-l arată pe băiatul din capătul mesei. „Ăștia sunt niște hoți", continuă el. „Lucram la 50 de metri înălțime și după trei luni de muncă, nu ne-au plătit. E riscul meu, e viața mea."

Autorul, stânga, cu oamenii de la bar

Din vorbă-n vorbă, răbufnesc îndoieli și frustrări față de Biserica care, zic oamenii, i-a nedreptățit. „Știi cât ia pe-o înmormântare, aici?", mă întreabă unul din ei. Își dă singur răspunsul, imediat. „Cinci milioane. Și îți taie chitanță de două jumate". „La nunți, opt milioane. Îți taie chitanță de cinci - bani furați, despre asta vorbim", trage unul din ei concluzia, resemnat. Toți bufnesc în râs, că-așa fac oamenii ăștia din Saelele haz de necaz și mai dăm noroc o dată.

„Scrie așa", îmi dictează tipul din stânga mea. „Tinerii din Saelele sunt ferm convinși că banii nu sunt acolo, sunt la popă în buzunar." Deși e puțin probabil ca popa Cătălin să nu fi dus banii, din moment ce articolul a apărut în ziarul Bisericii, faptul că oamenii nu au încredere în popă spune multe despre Biserică în societatea de azi, chiar și-n mediul rural.

Totuși, „noi avem încredere în el", îmi spun oamenii. „El n-are în noi." Îi las să dezbată în continuare, pe muzica lăutărească. Eu plec din Saelele, dar rămân cu gândul la Ghița.

Citește și: Am vorbit cu tânărul care a trăit cu 20 de ani mai mult decât i-au dat medicii români

Repeta des, orice o întrebam, „cum o vrea Dumnezeu". Femeia n-a făcut decât să-și negocieze condițiile cu divinitatea. De fapt, cred că ea a spus-o cel mai bine, „cu gândul acolo, trăim și noi pe aici". Biserica le vinde bunicilor noștri, speriați și singuri, iluzii.