Cum a călătorit mama cu sute de mineri într-un singur vagon de metrou în București

Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019), pe care o găsești în toate librăriile din țară și pe site-ul editurii. Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

În seara aia am dormit la bunici. După Revoluția din 1989, bunică-miu a început să cumpere, în afară de Romînia Liberă, noua Libertatea, fostul ziar Informația Bucureștiului, care a apărut prima dată sub noua denumire în dimineața de 22 decembrie 1989.

Bunicii, care locuiau pe intrarea Văcărești, aveau rutina cititului ziarelor: el în timpul zilei, iar seara, înainte de culcare, le lua ea, cu care și dormeam în cameră. Adormeam de fiecare dată în fâșâit de ziare. Vara lăsa geamul deschis și de multe ori am vorbit cu bunică-mea despre greierii care se auzeau afară. Nu înțelegeam cum niște insecte puteau fi atât de zgomotoase.

Joi, Camerun a învins România cu 2-1 la campionatul mondial de fotbal Italia 90, primul campionat mondial pe care mi-l amintesc foarte bine. Aproape adormisem, întors pe partea stângă, cu un ochi la ziarul bunică-mii și altul pe plasa de țânțari. Îmi imaginam greierii, când, deodată, am văzut ceva cum cade în viteză prin fața geamului, căzătură urmată imediat de un zgomot puternic, ca și cum ceva ar fi crăpat sau s-ar fi spart. Bunică-mea s-a ridicat din pat, s-a dus în sufragerie și l-a întrebat bunică-miu:

- Ce s-a auzit, Toma?

Apoi, imediat zgomot pe casa scării, cineva trăgea puternic de balustradă și cobora în viteză treptele.

-Or fi ăștia cu meciu’, a zis bunică-miu, s-or fi îmbătat.

-Cine, Mihai Suciu?, a întrebat bunică-mea.

Mihai Suciu locuia la etajul doi al blocului șaizecist cu două etaje, era născut în ’51, în același an cu maică-mea, era fiul lu’ „madam Suciu”, femeia de serviciu a blocului cu două scări, o femeie ridată, cu pomeții supți, care mai avea în gură doar doi incisivi de jos, vorbea lent și purta mereu un batic pe cap. Despre fii-su, Mihai, lumea spunea că „era un băiat deștept, dar îl prostise băutura”. Fusese coleg cu maică-mea, la Cuza, liceu demolat înainte să înceapă lucrările la aripa nouă a magazinului Unirea. Vara umbla mereu la bustul gol, avea ochii deschiși la culoare, bulbucați, părul ondulat și grizonant și craniul oval. Mi se părea că semăna cu Eminescu. Era de statură medie și avea o poziție a corpului foarte fermă.

În seara aia am aflat, de la madam Suciu care fugea după el pe scări să-l oprească, că aruncase televizoru’ pe geam. Nu avea nicio legătură cu meciu’ României la Italia ’90, făcuse asta pentru că era beat și la tv apăruse vecinul de la parter de la scara cealaltă, Cocheci. Îmbrăcat în miner, el declara cum venise din Petroșani ca să apere democrația. Despre Cocheci lumea din bloc spunea că ar fi fost securist. Avea un Oltcit alb, era slab și cu mustață și destul de scandalagiu. Avea un băiat cu care ne jucam la bloc și era căsătorit. Când l-a văzut Mihai la TVR cum dădea interviu și spunea că e miner, l-a luat nebunia, a aruncat televizoru pe geam și a luat-o la fugă pe scări, să se ducă peste el și „să-l omoare”:

-Unde-i, fă, bărbac-tu’, că-l omor?!, i-a zis Mihai soției lui Cocheci când aceasta, mai mult de frică, i-a deschis ușa în timp ce el bătea cu pumnii și cu un cuțit în mână.

-Bărbatul meu nu e acasă!, a răspuns femeia speriată.

Nici nu mințea ca să-l acopere pe Cocheci, care în noaptea aia chiar nu a fost acasă, ocupat prin oraș să facă performance la mineriadă și să dirijeze grupurile de mineri către un obiectiv sau altul.

În schimb, în timp ce mulți vecini ieșiseră pe alee speriați de televizorul spart din spatele blocului și de urletele lui Mihai care voia să-l omoare pe Cocheci, din oraș se întorcea acasă, bătut măr, Mitică Bulgaru’. Era un vecin de la doi, de pe aceeași scară cu Cocheci, de care maică-mea și cu prietena ei Ina, vecină de palier cu bunică-mea, făceau mișto la sfârșitul anilor ’60. Într-o noapte l-au sunat și i-au spus că o admiratoare de-ale lui vrea să se întâlnească cu el la Universitate. Apoi au ieșit pe geam și au râs văzând cum Mitică ieșea disperat din bloc ca să ajungă la întâlnirea cu o fată care nu exista.

Mitică venea acasă amețit, cu nasul și capul spart, bătut de mineri chiar la Tineretului, nici măcar la Universitate sau prin împrejurimi. Zicea că au sărit cu bâtele pe el pentru că purta niște jeanși denim. Aiurea, Mitică nu era nicidecum cool sau ce însemna asta la momentul ăla, nu era nici student, era încălțat cu niște pantofi maro cu ciucurași și purta o cămașă cu mânecă scurtă, în dungi. L-au bătut doar pentru că avea jeanși. Oricum, cafteala era la întâmplare, cei mai loviți au fost studenții de la arhitectură, ușor de recunoscut pentru că aveau cu ei tuburi sau genți pentru planșe.

În zilele alea aveam câteva chestii care mă interesau, guma de mestecat CinCin cu surprize cu fotbaliști de la campionatul mondial, Piața Universității și Italia ’90. În fiecare zi, la gardul școlii mele, nr. 97, veneau mai multe femei care vindeau cu zece lei gumă de mestecat CinCin, la care una dintre cele mai rare surprize era cea cu Marius Lăcătuș. Mulți copii ca mine, mici, în clasa întâi, erau tâlhăriți de surprize. Mi s-a întâmplat și mie o dată, dar pentru că eram foarte aproape de școală și cunoșteam mulți copii mai mari care erau și vecinii mei, am reușit s-o recuperez imediat. Mai mulți au sărit să mă ajute după ce l-am bătut cu picioarele pe hoț vreo cinci sau șase copii, am luat-o înapoi. Am făcut un pariu cu maică-mea și cu taică-miu, la începutul campionatului, pe cine va câștiga. Ea a ales Olanda, el Brazilia, eu Germania și fiecare dintre noi urma să primească un cadou în caz că echipa lui favorită câștiga campionatul. Într-un final, am primit eu zece gume CinCin, pentru că asta îmi dorisem când am intrat în pariu.

Italia ’90 a început pe 8 iunie, când, deja, eu cu maică-mea și cu taică-miu mergeam în fiecare seară în Piața Universității. Ai mei nu aveau vreo convingere politică, nici prea mare legătură cu protestul, era doar un spirit al vremurilor la care participai doar așa ca să ții pasul cu direcția în care se îndrepta societatea atunci, intelectualitatea. Desigur, asta nu înseamnă că majoritatea celor care protestau nu erau convinși de ce făceau, dar era și această motivație, a valului. Eu eram mai mult interesat de meciurile de la Italia ’90, dar îmi plăcea și în piață, mă atașasem de rutina asta aproape zilnică între piață (centru) - casă (cartier) și de varietatea protest-campionat mondial de fotbal.

În vara aia am umblat mult cu taică-miu pe străzile din București și am descoperit, împreună, „minunile capitalismului” pe rafturile magazinelor Unic, Romarta sau Dumarex. Apoi reveneam la noi în Tineretului fost Pionierilor, care încă era un cartier nou și de atunci nu am mai abandonat vreodată traseismul centru-cartier.

Zilele următoare am aflat că și maică-mea, care auzise de ce se petrecea în oraș, fusese sau, mai bine zis, încercase să ajungă la mineriadă, așa, ca să vadă și ea ce se întâmplă. În aceeași zi, pe 14, când eu eram la școală. A plecat din Tineretului, pe jos, iar când a ajuns la Unirii a văzut agitație și oameni bătuți care veneau dinspre Universitate. S-a gândit să intre la metrou, la stația Unirii 2 și să iasă la stația următoare, adică la Universitate, dacă ar fi putut. A coborât scările, era singura care făcea asta, nimeni nu venea din sensul celălalt. Atunci, la metrou, aparatele de taxat funcționau pe fise, nu pe cartele. A taxat, a ajuns la scările care duceau pe peron și în timp ce cobora, a văzut în stație numai mineri, sute de mineri:

- Ce faceți, domnișoară? a întrebat unul dintre ei, deși maică-mea, atunci, avea 39 de ani, nu era tocmai o domnișoară. În fine.

- Mă duc la muncă!, le-a răspuns senină, ca și cum nimic nu se întâmpla.

- Unde vă duceți la muncă, domnișoară, dumneavoastră n-ați văzut la televizor ce e în oraș?, au întrebat-o oamenii, pe bună dreptate.

- Am văzut, dar n-am crezut că nu pot să merg la muncă.

Chiar atunci, dinspre IMGB a intrat în stație un tren și unul dintre mineri a întrebat-o pe maică-mea unde vrea să coboare.

- La Aurel Vlaicu, le-a răspuns și ei au dat din cap.

- Haideți, că vă conducem noi!, i-a spus unul dintre mineri și s-au urcat toți în tren.

Maică-mea și câteva sute de mineri într-un singur vagon.

- Și dacă dumneavoastră ați venit până aici, în mină cine mai lucrează?, i-a întrebat maică-mea, încercând să fie ironică.

- Colegii, i-a răspuns unul care nu i-a sesizat intenția. Norocul ei că nici ceilalți.

Când au ajuns la Aurel Vlaicu, unul dintre ei s-a oferit să urce cu ea, ca nu cumva să fie alți mineri la ieșire și să pățească ceva. La gura de metrou nu era, însă, nimeni. Atunci și-au luat la revedere, minerul a coborât înapoi în stație, iar maică-mea și-a văzut de drum către prietena ei Marieta care și acum stă în Aviației. Și așa a fost mineriada pentru maică-mea.

Câteva săptămâni Cocheci nu a fost de găsit. Într-o seară, când Mihai Suciu s-a îmbătat la scară la Cocheci împreună cu Ianovski de la etajul doi care fusese eliberat de la Rahova de la pușcărie recent, pe decret, a aprins o lumânare și a scris afumat peretele copertinei de la intrarea în bloc: „Ilici”. În lunile următoare tot cartierul dintre Piața Norilor și strada Piscului s-a umplut cu acest proto-tag scris cu fum.

Pe 14 iunie, taică-miu, inginer constructor, s-a dus în Dobroești unde avea baza fosta Antrepriză de Construcții și Montaj numărul 3 la care lucra și, împreună cu alți colegi, s-au îmbrăcat în salopete, și-au luat pe ei șube de muncitori, ca să poate fi confundați cu mineri și au ieșit în oraș, ca să încerce să intervină, pe unde se putea. Mare lucru nu au reușit, pentru că minerii umblau, de obicei, în grupuri foarte mari, ca ăia de la metrou, sute de ortaci. Din Dobroești și până la Universitate nu au prins decât câteva grupuri mici de mineri, rătăciți, pe care i-au alergat printre blocuri și au apucat să le dea una, două.

Altfel, de când au intrat pe actualul bulevard Carol, mai rău a fost, pentru că au asistat neputincioși la scene de groază în care oameni erau bătuți cu cruzime de mineri. La un moment dat, un ortac a dat cu o bâtă în fața unui tânăr care era lângă el, iar sângele a sărit pe taică-miu. Când s-a uitat la el, a văzut cum băiatul lovit „nu mai avea față” și cum a căzut din picioare ca secerat. A avut să sară instinctiv la miner, noroc cu un coleg de-ai lui, Gabi, care l-a împins din spate și i-a zis:

- Mergi, că murim aici!

Au ajuns la sediul PNȚCD, unde minerii devastau. Au reușit, împreună cu alții adunați, să scoată liderii partidului din clădire, să-i ferească de lovituri și să-i urce într-un tanc. Apoi, taică-miu s-a întors la Universitate, unde l-a văzut și pe vecinul Cocheci, dar pe moment nu a crezut că era el. Abia după ce i-am povestit toți cu televizorul aruncat pe geam de Mihai Suciu a realizat că, într-adevăr, „minerul” care semăna cu Cocheci putea fi el.

În vara aia, la bunicii mei între blocuri s-au sinucis doi oameni. S-au aruncat de la geam, de la ghena blocului colegului meu de clasă Adrian. Unul de la etajul șase, altul de la șapte.

Până la urmă am reușit să fac toată colecția de CinCin, dar am pierdut-o, câțiva ani mai târziu, la „portofelul” sau „țaca”. Ăsta era un joc la care se câștigau sau se pierdeau surprizele de la guma de mestecat, adunate în niște portofele confecționate din coperți de plastic pentru cărți și caiete, cu care se arunca la o țintă (o pietricică), iar cine o atigea primul, câștiga.

Cocheci și-a reluat, apoi, viața la bloc. A zis că nu a apărut el la televizor și că Mihai Suciu era beat și că i s-a părut. Că el fusese la țară în perioada aia. Era adevărat, Mihai Suciu era beat în seara aia de 14 iunie. Și nici taică-miu nu a fost sigur pe loc că „minerul” pe care l-a văzut semăna cu el era chiar Cocheci sau un miner oarecare. Poate n-o fi fost el, cine știe.

Doi ani mai târziu, familia Cocheci s-a mutat într-un bloc de pe bulevardul Unirii, fostul Victoria Socialismului, într-un apartament care ar fi trebuit să fie ocupat de un fost demnitar comunist.