Publicitate
High Hui

Cum m-am infiltrat într-un laborator de droguri din China

Pentru noua lui carte care investighează puternicul derivat de opiu fentanil, jurnalistul Ben Westhoff explică felul în care a intrat într-un laborator de droguri sintetice de la periferia Shanghai.

de Ben Westhoff; translated by Miriam Cihodariu
26 Decembrie 2019, 5:00am

Ilustrație de Cathryn Virginia 

Ben Westhoff este un jurnalist a cărui carte, Fentanyl Inc, este un portret al industriei masive a drogurilor sintetice din China. Westhoff a obținut acces în aceste laboratoare, pretinzând că este un potențial cumpărător. Mi s-a părut că și cartea lui și eforturile (poate nebunești) de a investiga fenomenul sunt fascinante, așa că i-am cerut să îmi povestească despre cum a făcut-o.

La începutul anului 2017, când am început să investighez rolul Chinei în criza opioidelor, fentanilul deja ucidea mai mulți americani în fiecare an decât oricare alt drog din istorie, iar derivații sintetici de canabinoide precum K2 luau locul marijuanei pe piață și cauzau epidemii masive de supradoze.

Ca să înțeleg cu adevărat epidemia, trebuia să merg în China, dar nu vorbeam chineză. Alți jurnaliști spuneau că am nevoie de un om care să-mi aranjeze intrarea, dar nu știam de unde să fac rost de unul. „Colega mea de cameră din facultate a locuit câțiva ani în Shanghai cu soțul”, mi-a spus prietenul meu Dan, fără să mă ajute de fapt. „Poate cunosc ei niște oameni.”

Mi-am dat seama că trebuie să mă dau drept cumpărător de medicamente. Ca să încep am căutat pur și simplu pe Google „cumpără medicamente în China” și am găsit la rezultate sute de pagini de companii farmaceutice chinezești. Arătau cât de cât profesionist, cu texte scrise și în engleză și în chineză, și prezentau fotografii de stock, generice, cu oameni de știință zâmbitori în laboratoare impecabile. Ofereau mii de substanțe chimice, din care unele care puteau fi folosite ca droguri recreaționale în China, dar încă în curs de evaluare în Statele Unite.

Am creat o adresă de e-mail falsă și am început să bombardez oamenii de vânzări cu mesaje. „Salut, vreau să vorbesc despre substanțele voastre chimice”, am scris, adăugând că sunt disponibil și pe Skype. „Mulțumesc!”

Am primit și răspunsuri și în curând am ajuns să mă trezesc la patru dimineața ca să stau pe chat cu oamenii de vânzări care tocmai își terminau ziua de lucru în orașe precum Shenzhen sau Wuhan. Stând în fața laptopului pe întuneric cu cana de ceai încălzindu-mi degetele, am intrat în pielea personajului „Johnny Webster”, un tip de 20 și ceva de ani care părea că e interesat să-și extindă limitele mentale și avea și un avatar pentru profil pe măsură.

I-am întrebat despre substanțele lor chimice și despre prețuri, iar ei au răspuns într-o engleză destul de bună. „Cam câtă cantitate vrei?” m-a întrebat un tip de la vânzări pe nume Jackie Jiang, angajat la o companie din Wuhan numită Health222chem, după ce i-am spus că sunt interesat de un medicament numit BUC-3. Asta era o substanță obscură derivată din opiu; compania o vindea pentru că are efecte similare cu cele produse de fentanil, dar era încă legală în China. „100 g BUC-3 e $900. Acceptăm Bitcoin.”

N-am cumpărat niciodată nimic, dar am stat cu unii din oamenii de vânzări pe chat și câteva ore, încercând să înțeleg cum ajungi să te implici în businessul de a vinde droguri distructive la nivel global. O proaspătă absolventă de facultate de 23 de ani, care a studiat „servicii aeriene”, mi-a spus că îi place muzica „veselă sau jazz” și să iasă la un pahar cu prietenii. Am întrebat-o dacă o îngrijorează posibilitatea ca unii din clienții ei să cumpere precursorii de fentanil pe care îi vinde ea pentru a fabrica droguri ce ajung să omoare oameni. „Mulți dintre clienții mei nu îmi spun adevăratul scop al cumpărăturilor lor”, a declarat ea. Destul de mulți dintre angajații din vânzări au pretins că nu știu ce e fentanilul, ceea ce e plauzibil având în vedere că nu se abuzează prea mult de acest drog în China.

Am vorbit și cu câțiva patroni de companii de chimicale din zona pieței negre și gri, dintre care unii mi-au spus că ar fi dispuși să îmi arate laboratoarele lor. Curând, am început să intru în legătură cu traducători și să-mi planific călătoria.

Totul începea să devină real. M-am consolat cu ideea că armele nu sunt prea întâlnite în China, iar afacerile de genul acesta nu sunt operate de carteluri sau găști, ci mai degrabă de oameni de afaceri care vor doar să facă bani. „Nu te vor răpi sau omorî, dar tot e un risc”, mi-a spus Mike Power, un jurnalist englez care a avut și el niște aventuri nefericite în lumea drogurilor chinezești. Asta nu înseamnă că nu mă panicam. Aveam 40 de ani, totuși. Ar fi trebuit să știu mai bine în ce e cazul să mă bag.

Dar povestea asta era mai importantă decât mine. Epidemia noului drog era în curs de a deveni globală, și totuși foarte puțini oameni înțelegeau cum funcționează operațiunile acestea. Niciun jurnalist nu mai fusese vreodată într-un laborator de fentanil din China.

Astea au fost argumentele cu care am reușit să mă conving să merg înainte, în ciuda dubiilor foarte rezonabile ale soției mele, precum faptul că aș putea să fiu reținut în arest în China, la o vreme când relațiile cu Statele Unite se deteriorau. La naiba, m-am gândit. Hai.



| M-am consolat cu ideea că armele nu sunt prea întâlnite în China, iar afacerile de genul acesta nu sunt operate de carteluri sau găști, ci mai degrabă de oameni de afaceri care vor doar să facă bani.

Wuhan e o metropolă de 11 milioane de oameni, un centru de fabrici de substanțe chimice în China centrală care nu e prea cunoscut de către majoritatea vesticilor. Am ajuns acolo cu câteva ore înainte să înceapă anul 2018. Traducătoarea mea Jada și mama ei m-au luat de la aeroport și am privit cum se prefigurează prin ceață arhitectura futuristă a orașului și mănunchiurile de clădiri înalte de apartamente care parcă nu se mai terminau.

M-au lăsat la hotel, unde recepționerul a făcut o copie după pașaportul meu. Din moment ce abonamentul meu american nu ar fi funcționat aici, a trebuit să închiriez un telefon monitorizat de guvern. Sincer, îmi era mai frică de închisoare decât de perspectiva de a fi executat de vreun șef al drogurilor. Paranoia mea s-a intensificat după ce am blocat ușa camerei mele de hotel pe dinăuntru. Miezul nopții pe 31 decembrie nu e la fel de mare brânză în China, dar tot erau oameni care petreceau; cineva a bătut la ușa mea și altcineva a sunat la telefonul meu din cameră. Nu am răspuns.

A doua zi de dimineață, după cel mai bun mic dejun din viața mea (cuburi de pepene roșu, fasole roșie, varză bok choi și o gogoasă), mama Jadei ne-a dus cu mașina la periferia Wuhan-ului, unde ne-am întâlnit cu un dealer de droguri adolescent și cu prietena lui. Vindea înlocuitoare de LSD numite N-bombs și alte droguri pe site-uri precum Baidu. Am împărțit o oală de tip hot pot, dar eu am evitat creierul de porc din ea. Să vinzi droguri e ceva destul de curajos în China, unde și abaterile mici îți pot atrage încarcerări lungi sau chiar pedeapsa capitală. Dar el nu era prea îngrijorat. „Poliția e mai preocupată de metamfetamină”, a zis.

Pe drumul de întoarcere i-am dat mesaj unui distribuitor care își spunea Mike_Health205, care vindea MDMA, ecstasy fals și substanțe similare cu fentanil. I-am spus că vreau să comand ceva care se numește 4CL-PVP, un substitut pentru ecstasy care era încă neevaluat în China, dar că vreau mai întâi să îi vizitez fabrica, „să mă asigur că ai o companie de încredere și care respectă standardele de calitate”, i-am scris. N-a vrut să-mi spună unde anume e laboratorul lui, dar a zis că partenerul lui Du se va întâlni cu mine într-unul din mall-urile mari din Wuhan, și că putem merge împreună. Așa am ajuns să stau peste o oră așteptând în fața unui rahat de magazin Gucci, cu Du trăgându-mi clapa. E posibil să fi intervenit o eroare în comunicare, dar suspectez că s-a uitat bine la mine și a bănuit că sunt un investigator de narcotice. Ceea ce și eram.

Cât am stat în Wuhan am avut mai multe conversații și chiar întâlniri cu oameni de vânzări, din care unele interesante, dar nimeni nu a fost dispus să-mi arate laboratorul lor. În acest punct am devenit îngrijorat că voi ajunge să plec din China fără să apuc să observ un laborator în activitate, deși acesta era motivul pentru care venisem.

Mai aveam o pistă promițătoare, așa că a doua zi eu și Jada am luat un tren de mare viteză spre Shanghai.

| E posibil să fi intervenit o eroare în comunicare, dar suspectez că s-a uitat bine la mine și a bănuit că sunt un investigator de narcotice. Ceea ce și eram.

După ce ne-am cazat într-un hostel pentru tineri, am ajuns la stația metroului din Shanghai Nanchen Road într-o ploaie torențială. Acolo mă chemase un proprietar de laborator pe care îl voi numi în continuare D, și de acolo ar fi urmat să mergem în biroul lui să vorbim, a spus. Am presupus că asta înseamnă că vom merge pe jos, așa că Jada stătea în apropiere cu o umbrelă (dar nu prea aproape), plănuind să ne urmeze discret. Jada știa cât de riscantă este inițiativa, dar D habar nu avea că Jada sau altcineva va fi cu mine.

D a apărut însă într-un Chevrolet micuț, așa că planul nostru a picat. Am înghițit în sec și am urcat. În spatele volanului era un tip făcut pe care D l-a prezentat drept „șoferul” lui; eu eram îngrijorat că s-ar putea să fie și „mușchiul” operațiunii.

D co-deține o firmă numită Chemsky, care declară pe website că produce substanțe chimice „pentru mari companii de farmaceutice și biotehnologie din întreaga lume”, inclusiv Johnson & Johnson, deși reprezentantul lor mi-a spus că asta nu e pe bune. În realitate, Chemsky este specializată pe derivați sintetici de canabis, substanțe similare cu fentanil, catinone sintetice (un tip de amfetamine), benzodiazepine noi, și alte droguri cu nume greu de pronunțat precum AB-CHFUPYCA. Știam asta pentru că la scurt timp după ce ne-am conectat prin e-mail în octombrie 2017, D mi-a trimis un fișier Excel cu lista lor de produse. Poate că vindeau și substanțe farmaceutice legitime, dar în principal ofereau droguri recreaționale dorite de vestici și care nu erau încă interzise în China.

După ce am făcut schimb de e-mail-uri, am vorbit pe Skype din când în când pe parcursul a două luni, iar D a spus că ar fi încântat să-mi arate laboratorul lui. Avea 38 de ani și o față rotundă, iar în persoană era prietenos, punea întrebări și stăpânea engleza la un nivel decent. Când nu vorbeam despre droguri, povestea despre o groază de alte subiecte, iar eu am înregistrat conversația pe telefon, care era pus în buzuranul jachetei de ploaie. „Statele Unite și Canada sunt amândouă țări grozave”, a spus la un moment dat. „Si Germania. Japonia e și ea foarte importantă. Dar erau războaie între China și japonezi, așa că chinezilor nu le place de japonezi prea mult. Războiul cu Coreea a fost o greșeală. Guvernul chinez nu ar fi trebuit să ajute Coreea de Nord. Guvernul chinez a refuzat să accepte că a greșit.”

| În spatele volanului era un tip făcut pe care D l-a prezentat ca „șoferul” lui; eu eram îngrijorat că s-ar putea să fie și „mușchiul” operațiunii.

Biroul lui era de fapt la el acasă, s-a dovedit: un apartament elegant la etajul cel mai de sus al unei clădiri de lux dintr-o comunitate rezidențială cu acces restricționat. Ne-am așezat la biroul lui și am început să vorbim despre substanțele chimice pe care le vindea. M-a întrebat ce anume m-ar interesa, iar eu am mormăit ceva despre substanțe analoage cu fentanilul. La un moment dat s-a uitat direct în ochii mei.

„Ne este teamă că un reporter vine la laboratorul nostru, în țara noastră, să afle de ce sintetizăm aceste chimicale, sau de ce vindem aceste substanțe către țara ta”, a spus. „Ca să scădem sănătatea oamenilor tăi. Să facem rău oamenilor din țara ta. Așa că mă întreb dacă să te duc la laboratorul nostru.”

Am negat că aș fi un reporter, dar era în mod clar circumspect. A decis să mă mai evalueze în timpul unei mese de prânz. Șoferul ne-a luat cu Chevroletul și ne-a dus la un restaurant local de lângă Universitatea din Shanghai. I-am transmis prin mesaj Jadei locația noastră, pe cât de bine am putut să o descifrez și eu.

În timp ce mâncam, el carne de porc, iar eu ouă scrob cu dovlecei, m-a întrebat care este motivul exact pentru care m-am întâlnit cu el. Am spus că vin în numele unui prieten din State care distribuie droguri. Îl interesează să cumpere cantități mari de substanțe similare cu fentanilul și altele, așa că m-a rugat să vizitez laboratorul lui D. Dacă voi evalua locația ca respectând standarde suficient de înalte de calitate, atunci prietenul meu ar dori să intre în afaceri cu el.

„De ce nu e venit el în persoană?”, a întrebat D.

„Pentru că oricum aveam planificat să vin în China, să vizitez un prieten”, am improvizat eu.

„Un prieten? Unde?”

„În Wuhan”, am spus.

„Eu sunt din Wuhan! Unde anume în Wuhan?”

M-am prefăcut că nu înțeleg ce zice și m-am scuzat ca să merg la toaletă. Când m-am întors am trecut la altceva și cumva, până când am terminat masa, D a decis că am trecut testul.

În curând mergeam cu viteză pe o autostradă a Shanghai-ului, cu Chevroletul. Laboratorul, a spus D., era „la țară”. Inima îmi bătea cu putere. Mașina nu avea centuri de siguranță.

Am încercat să țin pasul cu locurile pe unde mergeam, trimițând discret mesaje cu nume de străzi și monumente sau puncte de interes către Jada, în caz că ceva ar fi urmat să meargă extrem de prost. „Tunelul Rutier Shangzhong”, am scris la un moment dat, apoi „Autostrada Sanlu”. La un moment dat am scris doar „Mergem spre vest, cred”. De fapt habar nu aveam unde suntem. GPS-ul de pe telefon nu funcționa, iar semnele de pe șosea erau în cea mai mare parte scrise în mandarină.

D a cântat „Take Me Home, Country Roads” când am ieșit de pe autostradă. Merseserăm vreo jumătate de oră spre sud față de centrul Shanghai-ului. Descrierea de „la țară” nu prea se potrivea: erau câteva terenuri goale și pline de gunoi lângă grupuri de clădiri foarte înalte, colosale.

În cele din urmă am oprit în parcarea unui parc de birouri, înconjurat de clădiri anonime cu câteva etaje fiecare. Era o fântână în mijlocul ansamblului. Nu aveai cum, privind din exterior, să-ți dai seama că locul unde urma să intrăm nu adăpostea un lanț de supermarket-uri, ci un laborator de droguri.

„Laboratorul nostru e aici. Am ajuns, man!”, a spus D, adăugând că n-am voie să fac poze.

Am coborât din mașină, șoferul a rămas pe locul lui. Am ținut smartphone-ul în continuare pe înregistrare, în jacheta mea de ploaie, și pentru că nu puteam să iau notițe îmi mormăiam observațiile cu voce tare, spunând lucruri precum „Clădirea asta pare construită recent, varul din interior e albastru și gri, iar pe scări miroase a beton”. D ori n-a observat ori pur și simplu a crezut că sunt un ciudat. A spus că erau în locația asta de cinci ani. M-a condus în sus pe două rânduri de scări, oprindu-se să discute rapid cu cineva dintr-o cameră care părea plină cu oameni de vânzări. La al treilea etaj era laboratorul propriu-zis, de fapt o serie de camere cu echipamente de procesare a substanțelor. Aproape toate ferestrele erau deschise, dar vântul rece nu era suficient ca să disipeze mirosul chimic puternic.

D m-a introdus și partenerului său, al cărui nume nu l-am prins. Deși D părea genul care ar fi putut fi popular în școală, partenerul lui era tocilarul tipic pasionat de științe, cu gingii foarte vizibile și intimidat. Avea 30 de ani și, ca și D, purta ochelari.

„Am fost la aceeași școală, dar nu în aceeași clasă, în Shanghai”, a spus D. „Și lui i-au plăcut afacerile cu canabinoide. Așa că am lucrat împreună.”

Partenerul lui părea să mă suspecteze, dar nu a obiectat când D a prezentat toate facilitățile, adică vreo 12 camere. Majoritatea erau laboratoare, pline de echipamente și recipiente de sticlă pe care oricine care a făcut chimie în liceu le-ar recunoaște: tuburi, cupe, pâlnii, cântare și mașini industriale ale căror funcții nu erau evidente. Mese negre de laborator erau plasate în centrul camerelor și ventilatoare de jur împrejurul pereților. O mașinărie, de aproape doi metri înălțime, era folosită pentru uscarea chimicalelor, a explicat D. Erau afișe prinse pe pereți, scrise și în engleză și în chineză, care îi avertizau pe chimiști să poarte mereu mănuși și ochelari de protecție.

Dotările poate că n-ar fi trecut de testele exigente ale unui academician american sau ale unui laborator din industrie. O mare parte din echipamente rugineau, iar unele dintre vasele de sticlă erau murdare sau acoperite de folie de aluminiu îngălbenită care se cojea. „Am cumpărat câteva mașini mai vechi de la alți chimiști pentru că era mai ieftin”, s-a scuzat D. Acestea fiind spuse, dotările păreau a permite lucrul în siguranță. Exista un anume nivel de profesionalism.

„Foarte rar mai sintetizez în prezent, dar acum cinci ani sintetizam”, spune D, referindu-se la munca de manufacturare a chimicalelor. „Făceam reacția. Dar mirosul e foarte rău când sintetizezi.” Partenerul lui, împreună cu alți patru chimiști dintre angajați, făceau cea mai mare parte a muncii grele azi. N-am văzut pe nimeni care să monitorizeze echipamentele, dar câteva dintre mașini funcționau. În prima cameră, un compus vâscos și galben ca o budincă, pus într-o cupă mare cu fund rotund, era agitat de un braț mecanic. Lângă el vibra o mașină identică, amestecând o substanță identică.

| O mare parte din echipamente rugineau, iar unele dintre vasele de sticlă erau murdare sau acoperite de folie de aluminiu îngălbenită care se cojea.

„Asta e BUF”, a spus D, referindu-se la benzoylfentanil, o substanță obscură echivalentă cu fentanilul, pe care compania o vindea cu 2 400 de dolari pe kilogram. N-a fost niciodată vândută ca medicament, deci era sintetizată de Chemsky doar în scop recreațional. „Când se termină procesul o să avem un kilogram. Ne întrebăm dacă guvernul chinez va interzice asta, așa că nu producem prea mult stoc. Când va deveni interzis, o să-l aruncăm.”

La acel moment BUF era un compus pe o listă interzisă în Statele Unite, dar legal în China. Ca și alte substanțe analog pentru fentanil, BYF avea efecte similare cu fentanilul (care fusese interzis în China cu mult timp în urmă), dar formula lui chimică era suficient de diferită pentru ca entitățile precum Chemsky să o poată vinde legal. Era un joc de-a șoarecele și pisica în care China interzicea substanțele similare cu fentanilul una câte una, iar chimiștii modificau formulele puțin în așa fel încât să obțină compuși noi și legali, însă jocul s-a încheiat într-un final la 1 mai 2019 când China a interzis „în masă” toate substanțele analog pentru fentanil, inclusiv pe cele care nu au fost create încă.

În timp ce intram în următoarea cameră de laborator, nu mi-a venit să cred ce vedeam. D și-a acoperit gura și nasul cu jacheta ca să oprească aburii care se ridicau de la o pudră gălbuie așezată în grămezi pe stația de lucru din centrul camerei.

În filmul Scarface, la final, Tony Montana, interpretat de Al Pacino, cu pudră albă pe rever, stă la biroul lui cu mormane de cocaină în față. Scena aceea era joacă de copii pe lângă ce vedeam acum. Volumul de aici ar fi fost suficient să drogheze întreaga populație a unor țări mici. Grămezile de produs erau pe folii de aluminiu, poate pentru a se usca; și mai multe grămezi erau pe jos, precum și butoiașe umplute cu pungi sigilabile de un kilogram pline cu cocaină.

„5F-ADB”, a spus D, identificând substanța gălbuie drept un canabinoid sintetic pe care urmau să-l vândă cu o mie de dolari pe kilogram. Acest drog era foarte popular în Olanda, a pretins el. Era presupus că persoanele care îl cumpără, sau altcineva din lanțul de livrare, va dizolva chimicalele într-un solvent și le va împrăștia pe plante uscate pentru fumat.

| Volumul de aici ar fi fost suficient să drogheze întreaga populație a unor țări mici.

În următoarea cameră mi-a arătat echipamentul folosit pentru a produce acel canabinoid: recipiente imense de sticlă suspendate în aer, fiecare plin cu aproximativ 75 de litri. A indicat o cutie de carton plină cu pungi care conțineau o substanță diferită, albă, cu un ton portocaliu. „Astea sunt 5F-MDMB-2201. E faimos în Rusia. Clienților ruși le place.” Nu prea a prins în vest, însă, iar comentatorii online curioși să afle mai multe se plângeau de lipsa informațiilor. „E foarte potent și generează efecte chiar și în doze sub un miligram”, a scris cineva pe Drugs-Forum.com. „Se pare că acesta devine foarte intens și uneori e dificil sau înspăimântător de gestionat pentru cei care nu sunt obișnuiți cu canabinoidele sau chiar pentru utilizatorii mai experimentați.”

Turul s-a terminat, așa că am stat jos la o masă într-o cameră mică și simplă pentru ședințe. Un alt bărbat a intrat cu o pungă de plastic plină cu sticle de apă și doze de Nescafe, din care ultimele, spre încântarea lui D, erau calde. Tipul a ieșit din cameră și a închis ușa. D, partenerul lui și cu mine ne-am deschis dozele de cafea cu zahăr și am mai făcut conversație pe teme obișnuite. Apoi D a trecut în final la vorbit despre afaceri.

„Vom găsi substanțe chimice, noi sau vechi, care sunt bune pentru Statele Unite. Munca va fi făcută de tine și colegul tău”, a spus, făcând pauze ca să traducă pentru partenerul lui. „Ce cantități?”

„Poate zece kilograme pentru unele lucruri, un kilogram pentru altele”, am spus eu, improvizând.

M-au privit confuzi. Apoi mi-am amintit că pentru unele din aceste substanțe, aveai nevoie de mai puțin decât un bob de orez odată ca să te droghezi. „Pentru cele cu zece kilograme pe lună e mult de muncă”, a spus D.

„Voi vorbi cu partenerul meu”, am spus, „apoi vom vorbi din nou”.

Asta a părut să-i mulțumească. „Mai ai întrebări? Dacă nu mai ai, am încheiat.”

Am mers pe hol, spre ieșire, și am așteptat liftul. După câteva minute era încă blocat la un etaj cu eticheta „-1”, așa că am luat-o pe scări. Șoferul masiv avea deja Chevroletul gata de plecare. În timp ce ne-a condus înapoi în Shanghai, din locul meu din spate am luat notițe despre vizită și mi le-am trimis pe e-mail. Am ajuns înapoi în centru și m-au lăsat în fața hotelului Bund. Stăteam de fapt la un hostel, dar le-am spus numele acestui hotel pentru siguranță.

Înainte să ne spunem la revedere, D mi-a făcut câteva recomandări pentru atracții turistice. Încă ploua, și a insistat să iau umbrela lui. Am privit cum Chevroletul se îndepărtează, am tras aer adânc în piept și i-am scris un mesaj Jadei că sunt ok. Înapoi la hostel, am cumpărat un bilet la primul tren care pleca din oraș, mi-am luat rămas bun de la Jada și am petrecut o săptămână în Beijing. Șansele ca D să conștientizeze că sunt jurnalist și să mă urmărească nu erau probabil foarte mari, dar n-am vrut să risc.

Am încetat curând să-l mai contactez, iar el nu m-a presat niciodată în legătură cu comanda pe care am discutat-o. Însă la câteva luni după călătoria mea, când eram înapoi acasă, mi-a trimis pe Skype un mesaj de la mulți ani pentru ziua mea, cu un emoji în formă de tort.

Ben Westhoff este autorul cărții Fentanyl, Inc.: How Rogue Chemists Are Creating the Deadliest Wave of the Opioid Epidemic.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

Tagged:
china
fentanyl
dealer de droguri
droguri din China
laborator de droguri