Identitate

Tipa care a creat lista cu cei mai de rahat bărbați din media

Moira Donegan ar fi putut fi cunoscută doar ca creatoarea documentului care a adus #MeToo în atenția mass media. Însă viața ei a fost influențată de conștientizarea produsă de listă.

de Nona Willis Aronowitz; fotografii de Caroline Tompkins; translated by Ioana Pelehatăi
21 Noiembrie 2019, 5:00am

Articolul face parte din noul număr din print al revistei VICE. Ediția pune accentul pe scriitorii, oamenii de știință, muzicienii, criticii și mulți alții care vor schimba anul viitor. Ei sunt „Cealaltă față a lui 2020”.

„N-am vrut să fiu persoana care dă interviuri pentru New York Times”, spune Moira Donegan într-un clip video făcut chiar pentru respectiva publicație. Vocea ei, tremurată și spartă, e suprapusă peste imagini filmate cu ea în afara interviului: chip palid, pungi sub ochi, postură țeapănă. La un moment dat, camera se îndreaptă către mâinile ei tremurânde, care se frâng. „Ai un pic de emoții acum?”, o întreabă cineva din spatele camerei. „Da!”, răspunde Donegan, încruntându-se, ca și cum e cea mai evidentă chestie pe care a auzit-o vreodată.

Clipul a fost filmat în toiul iernii lui 2018, imediat după ce Donegan a dezvăluit într-un eseu lung publicat în The Cut că ea e creatoarea tabelului anonim făcut în Google cu contribuții din partea publicului și intitulat Bărbați de căcat din mass media. Lista, care s-a vrut a fi un avertisment pentru alte femei, atribuia o gamă largă de comportamente nasoale și abateri - de la „întâlniri dubioase la prânz” până la „viol” - unor bărbați care lucrau în mass-media. Având în vedere că a devenit unul dintre punctele culminante ale mișcării #MeToo, e o demență să-ți amintești că lista a petrecut mai puțin de douăsprezece ore online, pe 11 octombrie 2017, la doar câteva zile după ce ieșise povestea cu Harvey Weinstein. În cele două săptămâni de la publicarea articolului din The Cut și filmarea clipului, Donegan abia dacă ieșise din propriul apartament, plecând doar la cumpărături și acasă la prietena ei. Inbox-ul i-a fost inundat de e-mail-uri de la oameni „ale căror motive nu le cunoșteam, iar unii dintre ei erau destul de răi”. Era șomeră, nedormită și îngrozită.

„Viitorul meu la momentul respectiv era foarte nesigur și aveam multe dovezi care să mă facă să cred că urmează să fie meschin și sumbru”, mi-a spus aceasta, aproape doi ani mai târziu.

S-au întâmplat multe de-atunci - și unele chestii sumbre, dar niciuna meschină. Donegan, în prezent de 29 de ani, are o rubrică în The Guardian SUA și lucrează la o carte despre violență sexuală, programată să apară în 2020. Are mai bine de 42 de mii de followeri pe Twitter, unde-și împărtășește gândurile despre istoria stângistă, feminism, media și Elizabeth Warren, candidata ei preferată pentru alegerile prezidențiale din 2020. Unul dintre bărbații de pe listă a dat-o în judecată, pentru defăimare și daune morale, și dorește să obțină despăgubiri în valoare de 1,5 milioane de dolari, dar Donegan are o echipă formidabilă de avocați de partea ei.

Munca i-a permis să se mute cu partenera ei, Kat, într-un apartament interbelic mic, dar fermecător, din Bedford-Stuyvesant, Brooklyn. Prima dată când ne-am întâlnit să stăm de vorbă pentru articolul ăsta, Donegan și Kat mi-au gătit pui la cuptor cu legume și am băut vin spumant. O bibliotecă aflată în stânga mesei era plină de titluri precum Backlash de Susan Faludi, The New Jim Crow, de Michelle Alexander și The White Album de Joan Didion. Situația s-a calmat considerabil între timp, dar în toiul controversei i-a fost greu să-și imagineze viața pe care o are acum.

„Am făcut ceva ce mi se pare în continuare corect”, mi-a spus. „Dar implicațiile au mers mult mai departe de ce-mi închipuiam.”

La începutul lui 2017, cu luni înainte de mișcarea #MeToo și schimbarea seismică din viața ei, Donegan a scris o cronică în The New Yorker pentru cartea Rebeccăi Solnit, The Mother of All Questions. În carte, autoarea vorbește despre cum tradiția feministă a povestitului e folosită ca metodă de organizare și menționează grupări timpurii din al Doilea Val feminist, printre care Femei Radicale din New York și Sindicatul Emancipării Femeilor din Chicago, care susțineau întâlniri mici doar pentru femei, în care discutau pătrunderea sexismului în viețile lor de zi cu zi. Donegan pare că respectă istoria, dar e sceptică în ce privește eficiența netă a conștientizării: „La urma urmei, dacă spunerea acestor povești ar avea puterea de a schimba modul în care sunt tratate femeile, de ce mai avem încă atât de multe de spus?”, a scris aceasta. „A avea puterea de a vorbi nu e același lucru cu garanția că vei fi ascultată.”

Cronica asta indică ambițiile ei profesionale din perioada respectivă - „Întotdeauna m-am gândit că o să fiu cronic literar”, mi-a spus - dar mai dezvăluie și tenta defetistă a stângii de după alegeri. Poveștile despre durere și violență ale femeilor erau pretutindeni, din ce în ce mai vizibile, dar nu părea să aibă vreun efect. Un bărbat care fusese acuzat de comportament indecent de zeci de femei și surprins într-o înregistrare în timp ce se lauda pe tema abuzului sexual tocmai devenise unul dintre cei mai puternici oameni din lume; valul așa-ziselor denunțări mai avea câteva luni până să înceapă.

Donegan se pusese abia de curând la punct cu informațiile despre feministele la care făcea referire în acel articol, dar fusese interesată atât de scris, cât și de gen, de mulți ani. Fusese o adolescentă îmbufnată din orășelul idilic Redding, Connecticut, care asculta Riot Grrrl, scria în jurnal și frunzărea zine feministe la librăria locală. A studiat la Bard College, cu o specializare principală în scriere creativă, apoi și-a scris licența despre un obstetrician pe nume Clovis Pierce, care a sterilizat forțat femei, majoritatea sărace și de culoare, într-o zonă rurală din Carolina de Sud, în anii ‘70. Apoi, după o bursă Americorps în New Orleans, Donegan s-a mutat la New York ca să încerce să scrie pentru reviste.

A făcut un internship neplătit la n+1, însă a lucrat mai întâi în ture la un magazin de rochii, iar apoi pe post de corector la Us Weekly ca să se poată întreține. La primul job credea că tot ce-o să facă o să fie să bată cumpărăturile în casă, dar a ajuns să-și alimenteze astfel feminismul, pentru că s-a trezit că ține tot timpul discursuri de încurajare femeilor timide. După cum își amintește, se confrunta direct cu „convingerea aproape universală a femeilor că au eșuat moral, după cum o demonstrau corpurile lor”.

Chiar înainte de perioada asta, în 2012, murise una dintre primele feministe radicale, Shulamith Firestone. Donegan se identificase pasiv drept feministă, „în stilul anilor ‘90, fără să știu, de fapt, ce înseamnă” și făcuse un curs despre feminism la facultate, dar și-a dat brusc seama că cele din Al Doilea Val, femei de care era vag conștientă, „în termeni care nu le flatau”, erau oameni reali, încă în viață. A citit manifestul lui Firestone, The Dialectic of Sex, radical până și după standardele de astăzi. „E o carte dementă și poți să-ți dai seama că a scris-o febril”, a spus Donegan. „Există părți din ea care mi s-au părut rasiste și altele care mi s-au părut tripante, într-un fel super tipic pentru finalul anilor ‘60, cum ar fi manifestul tehno-futurist de la final. Eram, gen, Wow, chiar s-a dus acolo.” Printre capitolele despre utere artificiale și abolirea familiei nucleare, Donegan a întrezărit ceva familiar: femeile își împleteau sentimentele individuale cu teoria.

Conexiunea asta personal-politică s-a cristalizat când, începând cu 2014, Donegan a contribuit la demararea unui „grup întâmplător de conștientizare”, care s-a întâlnit, cu pauze, timp de un an. A început ca un soi de club feminist de carte, cu o mână de femei afiliate n+1, pe la douăzeci-și-ceva de ani, majoritatea albe, care erau frustrate de feminismul „fără colți”, de tip Lean In, care prindea aripi. Au început cu marxistele - Fortunes of Feminism de Nancy Fraser, cartea feministei italiene Silvia Federici, Revolution at Point Zero - și au trecut rapid la Angela Davis și bell hooks și Kate Millett. Donegan îi spune „grup de conștientizare” pentru că „în asta s-a transformat fiecare ședință, indiferent că voiam sau nu. Femeile au constatat că textele provoacă recunoaștere sau furie în legătură cu evenimente din propriile vieți.” În cele din urmă, au început să aloce expres, în mod oficial, a doua oră din întâlnirile lor pentru asta.

Crimele petrecute la Isla Vista în acel an - în care Elliot Rodger a împușcat în masă din „răzbunare” că femeile nu făceau sex cu el - au fost resimțite ca „un moment de legitimizare” pentru sentimentele pe care le aveau Donegan și prietenele ei cu privire la conexiunea dintre respingerea sexuală și violența misogină. „Am început să înțeleg că experiențele pe care le aveam eu și alte femei din cauză că suntem femei”, a spus ea, erau „unele politice cu seriozitatea unei analize politice”.

La momentul respectiv se alăturase echipei n+1 ca editor și începuse studiile postuniversitare. În cele din urmă, a ajuns la joburi full-time, sfârșind ca editor asistent la New Republic. Cam în perioada asta am cunoscut-o pe Donegan, în vara dinaintea alegerilor din 2016, când locuia cu un grup într-o casă dărăpănată din Crown Heights, Brooklyn, pe care o găsise pe Craigslist cu câțiva ani înainte. Fusesem invitată pe Facebook să fac parte dintr-un panel despre ambiție, împreună cu scriitoarele Arabelle Sicardi, Jenna Wortham și Ana Cecilia Alvarez - iar întrucât casa era la o stradă de apartamentul meu, am hotărât să dau o tură. În timp ce mă plimbam prin sufrageria uriașă, presărată cu canapele aruncate în unghiuri ciudate, m-a frapat lipsa de orgoliu și oroare politică. Alegerile suprarealiste încă nu ajunseseră la șocanta lor concluzie. Ne aflam în momentul ăla ciudat din ultimii ani ai mandatelor lui Obama, dintre mișcarea Occupy și ascensiunea retoricii „rezistenței”, între articolul Rolling Stone despre violurile din campus publicat și tsunami-ul mișcării #MeToo.

Apoi, în octombrie 2017, Donegan a citit investigația despre Harvey Weinstein din New York Times. N-a fost „deloc surprinsă”; chiar dacă nu mai auzise niciodată despre Weinstein, s-a gândit: „A, da. Evident că există un tip de genul ăsta.” Dar câteva zile mai târziu a ieșit articolul din The New Yorker al lui Ronan Farrow și ceva din stilul său intenționat, investit emoțional, a afectat-o foarte tare pe Donegan. Ea și prietenele ei au început să se întrebe reciproc: „Câți Harvey Weinsteini există în industria noastră?”

Discuțiile astea și „greutatea cumulată a secretelor pe care le tot ținusem în numele acestor bărbați” au adus-o pe Donegan la un punct culminant. După o noapte de somn cu întreruperi, a deschis un document Google, a setat capul de tabel, a scris un text prin care-și limita răspunderea și l-a trimis către circa opt prietene apropiate. Donegan știa că majoritatea violurilor nu sunt raportate și că femeile care chiar le raportează se confruntă cu multă ostilitate și sunt antagonizate. „Am făcut documentul cu bună credință”, a spus aceasta. „Anonimatul nu era menit să dea ghes acuzațiilor false. Scopul lui era să le protejeze pe cele care făceau acuzațiile.”

Până seara erau peste 70 de bărbați pe listă, dar nu asta era partea înfricoșătoare. Ci faptul că atunci când Donegan s-a uitat din nou pe listă, după muncă, a văzut sute de animale din alea „bizar de obscure” pe care Google le alocă utilizatorilor anonimi. Donegan s-a uitat la armadillo-ii, capybarele și dragonii fără nume și s-a gândit: „O să rămân fără job, n-o să mai pot să scriu niciodată, va trebui să mă ascund”. A presupus imediat că va fi dată în judecată.

„Am făcut ceva ce mi se pare în continuare corect. Dar implicațiile au mers mult mai departe de ce-mi închipuiam.”

„Partea nobilă” din creierul ei spunea: Nu-l scoate. Anonimatul documentului îi făcuse pe oameni să scrie lucruri nespuse vreodată până atunci și voia să le lase opțiunea asta la dispoziție. Dar partea înfricoșată a creierului ei și-a dat seama că pierduse controlul, că lista se afla în mâinile unor oameni în care nu putea să aibă încredere. A scos documentul în seara aia, dar era prea târziu: BuzzFeed deja scrisese despre el, iar multe alte publicații de știri i-au urmat. Numele ei nu era public, în ciuda faptul că mulți oameni din mass-media știau că ea îl crease. Donegan își amintește că reacția a fost de „condamnare universală”, deși realitatea era mai complicată. Mulți au recunoscut că lista, deși nu era o soluție perfectă, se „născuse din frustrare”, după cum s-a exprimat Stassa Edwards într-un articol scris pe un ton de simpatie, pe Jezebel.

La scurt timp după ce lista a explodat, pentru Donegan a început „perioada grea”. Brusc, nu mai lucra la TNR. (Donegan spune că „nu are permisiunea de a discuta” problema, în timp ce TNR a afirmat că Donegan nu a plecat din cauza listei.) Nu-și mai permitea camera ei din casa din Crown Heights, așa că a subînchiriat o încăpere minusculă dintr-un apartament în care nu funcționa cuptorul. Kat, pe-atunci noua prietenă a lui Donegan, a avut o urgență medicală care a trimis-o la doctori de prin tot orașul. Mulți dintre apropiații lui Donegan din mass-media o tratau cu răceală - probabil, speculează aceasta, pentru că o percepeau drept viciată sau pentru că pe listă se afla o persoană pe care o iubeau. Exista, spune ea, „certitudinea că era doar o chestiune de timp până când urma să fiu expusă”.

Iar apoi, într-o zi, amenințarea asta a devenit realitate. După ce refuzase o cerere ciudată și vagă din partea scriitoarei cu renume de Gică-contra Katie Roiphe, care o rugase să comenteze asupra „mișcării feministe”, un redactor de la Harper’s i-a cerut lui Donegan să confirme că ea e creatoarea listei. „Mi-am petrecut restul după-amiezii în poziție fetală, plângând în pat”, mi-a spus. I-a mărturisit unei prietene: „Zi-mi că totul o să fie OK.” În schimb, prietena ei s-a panicat. „M-a văzut ca fiind în pericol urgent.”

Donegan a hotărât că singura variantă pe care o avea era să se dezvăluie ea însăși, în propriile condiții. Într-un soi de „ciornă pentru apocalipsă”, spune aceasta, scrisese deja niște fragmente de articol, în caz că avea să se întâmple ce-i mai rău - un eseu ca o trusă de urgență, pe care l-a perfecționat ulterior, într-o noapte albă. A fost refuzat de The New Yorker, dar Stella Bugbee de la The Cut l-a acceptat și a fost publicat pe 10 ianuarie. Speriată, Donegan s-a dat la fund săptămâni întregi; un jurnalist i-a găsit fratele și i-a bătut la ușă, în San Francisco. Pentru oamenii care-i trimiteau e-mail-uri furioase, uneori violente, era în continuare un „monstru hidos”, care îngăduise acuzații false.

1573178197201-VICE_MOIRA_TOMPKINS_03

Dar pentru mulți alții, era o eroină feministă. Mi-a spus că articolul ei a provocat „o minunată cantitate de iubire și sprijin, care m-a smerit”. Ieșirea în public a lui Donegan și tot ce i-a urmat reflectă experiențele supraviețuitoarelor abuzului sexual, care sunt târâte prin noroi în mod public - exact chestia de care trebuia lista anonimă să le apere pe femei. Dacă o întrebi pe Donegan, experiența ei cu monitorizarea și misoginismul online n-a făcut decât să sublinieze nevoia pentru o astfel de listă. Prin filtrul ăsta, povestea lui Donegan, spusă în propriile ei cuvinte, a fost văzută de mulți drept curajoasă și clarificatoare. Tot a făcut din ea o țintă, dar acum era una care se bucura de respectul activiștilor și al celor care conferă acces în mass-media.

S-a gândit că o să încerce să creeze ceva pozitiv de pe urma acestui moment - mai ales pentru că avea mare nevoie să muncească. „Dacă ești implicată într-o controversă feministă, pe internet, nu e chiar ca și cum se-nghesuie lumea să te angajeze”, a spus aceasta. „Multe posibilități au dispărut. Deci, cumva, ce [altceva] puteam să fac, chiar și doar pentru bani, decât să profit de ocazie și să folosesc platforma asta pentru a milita pentru emanciparea femeilor?”

„Ce mă bucur că e plin!!!”, mi-a scris Donegan, în timp ce ne trimiteam una alteia poze din Parcul Washington Square, într-o zi umedă din septembrie, încercând fiecare să aflăm unde anume se află cealaltă. Mitingul pentru Elizabeth Warren atinsese capacitate maximă mai repede decât ne așteptasem și ne-am trezit rapid despărțite fără speranță. Am ascultat discursul din părți opuse ale parcului, în timp ce Warren spunea povestea incendiului de la Fabrica Triangle Shirtwaist din 1911 și modul în care acesta a inspirat direct cariera lui Frances Perkins, secretara pe probleme de muncă a lui Franklin Delano Roosevelt și prima femeie numită într-un guvern al SUA.

După miting, m-am întâlnit cu Donegan în fața Hotelului Washington Square. „M-am simțit îngrozită și atât de naivă apropo de cât de mult îmi doresc ca persoana asta să devină președinte”, mi-a spus - probabil cam cum trebuie să se fi simțit și mulți fani de-ai lui Hillary. „Mă aștept să-mi frângă inima. Dar e frumos să te afli în mijlocul unei asemenea fericiri publice.” Era impresionată de discurs, care pusese accentul pe puterea judiciară de la nivel federal și apreciase punerea în contextul poveștii lui Perkins. Warren le „reamintea oamenilor că există o tradiție a puterii deținute de femei din clasa muncitoare”, a spus Donegan, „iar [Perkins] e un exemplu foarte util și inspirațional în acest sens.”

Câteva zile mai târziu ne-am întâlnit într-un loc plin de aceeași tradiție: librăria feministă Bluestockings, din Lower East Side în Manhattan (la sugestia ei). Am ajuns rușinos de devreme, așa că mi-am cumpărat The Testaments de Margaret Atwood și am urmărit cum o angajată oferea zgomotos prezervative feminine („pentru toate genurile”, mi-a clarificat). Donegan a întârziat - se chinuia să nu rateze un deadline pentru, coincidență, The Cut.

Donegan și-a petrecut ultimul an săpând din ce în ce mai adânc în moștenirea feministă colectivă. De îndată ce i s-a publicat eseul în The Cut, a fost contactată de câțiva agenți literari. Dar avea deja un agent, alături de care se gândea de ceva vreme la o carte care să exploreze feminitatea prin viețile sfintelor, „ca în Argonauții, dar varianta catolică”. Însă, din motive evidente, părea mai urgent să scrie o carte feministă explicit politică - și mai practic, având în vedere perspectivele ei profesionale de la momentul respectiv. A muncit din greu la o propunere până în mai și la începutul verii a vândut cartea, pe care o descrie ca „o analiză feministă a hărțuirii și abuzului sexual, prezentată din perspectiva supraviețuitoarei”.

Documentarea cărții a obligat-o să se confrunte și cu „feministele inamice”, care au fost respinse de generația mai tânără. A ajuns să le vadă drept individe, mai degrabă decât un monolit problematic: Susan Brownmiller, de pildă, „a spus niște lucruri destul de impardonabile despre Emmett Till”; pe de altă parte, „cercetarea sa istorică asupra violului e inegalabilă”. Spre deosebire de Andrea Dworkin sau Catharine MacKinnon, există chestii pe care Donegan nu le-ar susține niciodată, cum ar fi confruntarea lucrătoarelor sexuale cu statul carceral sau alianța cu dreapta religioasă, dar „admir cât de lipsite de compromis erau. Au avut curajul propriilor convingeri”.

Moștenirea ei de creatoare de liste continuă s-o împingă spre același statut de emblemă neclintită, în ciuda (sau poate, uneori, datorită) amenințării unor pierderi personale uriașe. Donegan a spus că nu poate să vorbească de procesul pe care i l-a intentat anul trecut Stephen Elliott, unul dintre bărbații care au apărut pe listă. Ceea ce inițial a părut o amenințare profund existențială, atât la adresa supraviețuitoarelor abuzurilor, cât și a dreptului la liberă exprimare - avocații lui Elliott au încercat să oblige Google să le pună la dispoziție numele tuturor celor care au contribuit la document, cu intenția de a le da și pe ele în judecată - a luat acum o turnură cu tentă triumfală. La scurt timp după anunțarea procesului, o legendară avocată feministă și-a oferit serviciile pro bono: Robbie Kaplan, cofondatoare a Time’s Up, care a reprezentat-o pe Edith Windsor în cazul de la Curtea Supremă care a abolit Codul Familiei din SUA. Până acum, Google s-a opus încercărilor de a aduna date despre listă, iar în martie un judecător federal a restrâns considerabil cazul lui Elliott. În mai, avocații lui Donegan au depus o moțiune pentru a anula plângerea lui Elliott despre defăimare, invocând absența malițiozității.

Ți-ai putea imagina că asemenea experiențe ar fi putut s-o izoleze pe termen nedeterminat, dar, așa cum li s-a întâmplat și altor femei înaintea ei, anii #MeToo i-au reînnoit profund lui Donegan respectul față de acțiunile de conștientizare. Pentru ea asta înseamnă să audă povestea unei alte femei și nu doar să empatizeze cu ea, ci și să-și dea seama că e o „durere ce țin de gen”, mai degrabă decât „o forță neutră, inevitabilă, de căcat din propria viață”, a spus aceasta. Acum mai înțelege și că nu e doar activism: din moment ce viețile femeilor nu sunt luate în serios adeseori, împărtășirea poveștilor se comportă și ca o colectare de date „în care putem începe să identificăm tipare și să formulăm teorii”. Datele astea sunt esențiale pentru feminism, a cărui istorie e ștearsă cu regularitate. „Mi se pare că reinventăm roata, pentru că există această istorie care ne-a fost luată”, a spus Donegan. „E mult mai greu să ne ia conștientizarea. Opiniile pot fi ignorate, însă asta nu se poate întâmpla și cu o poveste personală.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

Tagged:
feminism
hartuire sexuala
moira donegan
v26n4
lista #metoo