Ce am înțeles despre viața de studentă în București, ca elevă de liceu din provincie

În liceu eram unul dintre elevii ăia de la uman care n-aveau habar ce vor să facă în viața de adult. Nu aveam idee care sunt cele mai șmechere facultăți sau care sunt cele mai inutile și care e diferența dintre teze și sesiune. Mi-ar fi plăcut să aflu toate astea, cine știe, poate mă speriam și nu mă mai duceam la facultate sau îmi plăcea așa tare, încât mă motivam pentru bacalaureat.

De vreo doi ani există în București o școală de vară pentru liceeni, organizată de Asociația Studenților din Universitatea din București, la care participarea costă trei sute de lei. Dar, pentru 11 zile, elevii de liceu pot experimenta viața de student. Știi și tu că are o anumită savoare, ceva între mâncarea de cantină, zacuscă și mirosul de la toaletele alea mixte din cămine. Imaginează-ți UB Summer University (UBSU) ca un teaser la studenție. Stai în campusul Grozăvești, ai petreceri, mergi la cursuri, ba chiar dai și un examen la final.

Carina are 17 ani și e din Târgu Mureș, iar până să ajungă la UBSU, se gândea să dea la Jurnalism. Acum, că a înțeles cum stă treaba, parcă ar tenta-o și Comunicarea. În toamnă va fi în clasa a XII-a și, după ce dă Bac-ul, va trebui să decidă dacă ia calea oamenilor care au propriile legi în trafic (București) sau calea ardelenilor (Clujul). Dar cum a văzut Carina anii de studenție după această săptămână-experiment?

Am mai fost o dată în excursie în București în clasa a noua, dar era altă treabă. Atunci eram tot timpul cu profesorul și vedeam doar partea frumoasă a orașului. Acum am văzut mai mult din capitală.

A fost un program încărcat, dar nu am simțit oboseala. Am dormit cam trei ore pe noapte pentru că mereu stăteam târziu să mai jucăm lucruri sau la vorbă. Mi-a plăcut cum era aranjat campusul, chiar am făcut în fiecare zi câte un Instastory din fiecare loc de aici.

Într-o noapte am stat afară cu două tipe pe care abia le cunoscusem. Deși era mare bătaie pe hamace, am prins loc și am stat la povești până la patru dimineața. Ne propusesem să prindem răsăritul, dar am adormit între timp și ne-am trezit la cinci jumătate. Să zici c-am prins răsăritul ar fi prea mult, că nu vedeam niciun soare din campus, așa că am dormit în continuare. Ăsta cred că e unul din lucrurile care mi-au plăcut tare, pentru că nu o mai făcusem până acum.

Nopți nedormite, oameni noi, căminul, petreceri - nebunii. Cred că așa e viața de student.

Am observat la cei mai mari, că sunt obișnuiți să fie nedormiți. Cu toate astea, a doua zi aveau o super energie. Nu înțelegeam cum e posibil.

Fiind din Târgu Mureș, m-am gândit să merg la Cluj, că e mai aproape. Trebuia să mă hotărăsc doar la domeniu, orașul era sigur, dar asta până să ajung aici. Acum trebuie să compar orașele în funcție de asociațiile studențești, locurile în care mă pot dezvolta și tot ce ține de facultate. Trebuie să mă gândesc la ce oportunități am și unde îmi pot găsi un job care să-mi placă. Până să ajung la UBSU, nici nu știam că există organizații studențești. Aș vrea să intru într-una pentru că văd că ele chiar încearcă să reprezinte vocea studenților.

Înainte să vin în București și să-i întâlnesc pe restul, aveam multe temeri, dar proiectul ăsta m-a făcut să spun: gata, e momentul să calc peste ele.

Oamenii ăștia mi-au deschis ochii, doar pentru că i-am văzut atât de implicați, mi-am dat seama că asta vreau și eu. Chiar dacă asta ar însemna să nu mai petrec atât de mult timp cu părinții mei sau să stau departe de casă. Cred că am asta în natura mea. Uneori îți asumi niște riscuri, dacă chiar vrei să-ți depășești limitele.

Știu că, chiar dacă aleg Clujul, care e la trei ore distanță de casă, sau Bucureștiul care e la șase, tot la fel de rar o să ajung la ai mei.

Nu m-a speriat căminul sau faptul că am stat cu încă o persoană în cameră, dar cred că asta doar pentru că n-am petrecut prea mult timp. Ne întâlneam doar seara pentru că în timpul zilei tot aveam activități. Poate așa e și în perioada studenției, îți vezi colega de cameră doar cât să-i spui noapte bună.

Condițiile erau ok cât am stat acolo, fetele mergeau la o baie, băieții la alta. Am aflat mai târziu că în restul timpului, toaletele sunt de fapt mixte. Asta nu mă sperie cumva, mă gândesc că dacă toți respectă regulile de bun simț, o să fie ok. Singurul lucru care m-a surprins spre șocat a fost faptul că aveam ploșnițe. La mine în oraș nu sunt din astea, iar eu stau la țară. Așa că aveam discuții cu ei, eram „ugh, voi ce căutați aici?”. Din fericire n-am avut în cameră. Însă, am lăsat geamul deschis la un moment dat și vreo două nopți am tot dat cu spray de țânțari, cât să ne intoxicăm.

Dar căminul pare mișto, adică cred că ajungi să te cunoști cu vecinii de palier și să ieșiți prin campus. Să vă salutați, să schimbați două vorbe când urcați scările. Cam așa văd viața de cămin, deci o aștept.

Chiar în prima seara eram foarte speriată de cum o să mă adaptez, eram cam 150 de elevi în acest program. Erau grupuri mari de oameni care se cunoșteau între ei și eu eram cu încă patru fete din Târgu Mureș pe care le cunoscusem mai bine pe tren. Eram conștientă că era lume nouă și tot îmi veneau în minte întrebări: Oare cum o să reușesc să mă acomodez? Oare o să putem să ne împărtășim aceleași idei? Sau o să avem aceleași păreri? Dar asta a fost doar la început. Apoi, n-am mai avut treabă.

Cred că așa e și la începutul facultății. Te sperie gândul că ajungi într-un oraș nou, departe de prietenii de acasă, cine știe cât o să-ți ia să mai faci o conexiune cu cineva.

La școală stai șase ore în fiecare zi alături de aceiași oameni și inevitabil te apropii. La facultate depinde de câte cursuri ai și de câți colegi chiar merg la ele. Cred că legi mai puține prietenii, dar sunt mai puternice, pentru că e altă vârstă și ai alte priorități.

Credeam că o să fie toată treaba mai formală, că na, sunt profesori la facultate, dar n-a fost așa. Știau cum să vorbească cu noi și mai ales cum să ne țină în priză, chiar dacă poate, cu o noapte înainte dormisem doar două ore. Nu avea când să-mi fie somn pentru că tot ce ne prezentau era interesant. M-au captivat cursurile, la cel de televiziune am filmat un interviu. Am învățat să țin camera și microfonul. Sigur, au fost și cursuri care nu erau în zona mea de interes.

Sunt conștientă că ni s-a prezentat doar partea bună a facultății, dar mi-a plăcut că am făcut cunoștință și cu decana. Mi s-a părut o femeie genială, care a încercat să se apropie de noi.

Nu știu dacă o să fiu vreodată pregătită de facultate. N-am fost copilul care voia să crească și să se maturizeze, ci mai degrabă ăla care-și dorea să rămână la fel. Văd facultatea ca pe o treaptă pe care trebuie să calc, chiar dacă încă nu știu în ce direcție. Atât timp cât am ambiție și fac cu suflet ce fac, o să iasă bine.

Formatul cursurilor este foarte diferit faţă de liceu. Acum stau o oră la şcoală în care depinde de profesor ce fac. Ori învăţ ceva ori pierd timpul. În schimb, la facultate sunt două ore foarte concentrate. Acum la UBSU, în prima parte, făceam teoria şi puneam bazele a ce urma să facem practic. Când vine cu practica, înțelegi altfel lucrurile şi chiar n-ai cum să adormi în sală. Lucru care se poate întâmpla la liceu.

Nu mi s-au părut în niciun caz mai grele decât la şcoală, dar ştiu că nu toate cursurile vor fi la fel de interactive și cred că o să am probleme cu adaptabilitatea la orar. La liceu, merg și stau șase sau șapte ore într-o bancă în fiecare zi, la facultate o să fie și zile fără cursuri.

Dacă e să mă iau după prietenii mei mai mari, am auzit că sesiunea e iadul pe pământ. E o perioadă încărcată de examene, iar dacă te implici și în altceva în afara facultății, timpul n-o să-ți permită să înveți toată materia pe parcurs. Așa că o să trebuiască să recuperezi în sesiune.

În liceu, te duci la școală cu stresul zilnic că poți să fii ascultat. Te trezești în fiecare dimineață cu frica asta. Măcar, sesiunea vine doar de două ori pe an. Pare un stres dublu, dar mai concentrat.

Cred că m-a schimbat mult locul, când am venit aici eram rușinoasă și cu greu vorbeam cu oamenii. După 11 zile, plâng de fiecare dată când pleacă cineva. Ne tot spunem „pe curând”, dar știm cu toții că sunt mici șansele să ne mai vedem.

Alexa încearcă să fie amuzantă aici, mai puțin moldoveancă aici și sentimentală aici.