FYI.

This story is over 5 years old.

Sport

Strămoșii tăi te-ar face praf la sport

Am evoluat în niște ființe slabe.
Fotografie de CSA-Archive/Getty Images 

Acum câteva săptămâni, alergam împreună cu bracul meu german, Stockton, de-a lungul unei căi ferate aflate în spatele casei, în deșertul Mojave. Îmi aduc aminte că am zis ceva de genul: „Mă simt cam amețit. Poate ar fi bine să încetinim”. Stockton s-a oprit și mi-a aruncat o privire ca și cum mi-ar fi zis „ce dracului ai?”. Îmi venea parcă să și vomit.

Cu câțiva kilometri mai devreme, am auzit un scheunat în depărtare. La distanță, stătea un câine alb pufos care lătra, înghițit de pustietate. Câinii se pierd adesea printre dealuri, unde nu este apă, e multă căldură, sunt șerpi și coioți. Mingea asta de puf ar fi murit în 48 de ore, m-am gândit eu.

Publicitate

Stockton și cu mine am făcut un plan: Să-l urmărim pe câinele în pericol, apoi să-l luăm și să-l ducem înapoi la civilizație ca să-i găsesc stăpânul. Simplu. Am alergat spre câine care când ne-a văzut a și tulit-o. Din punct de vedere al evoluției, mi-ar fi venit ușor să fac asta: Studiile arată că oamenii probabil au evoluat în așa măsură încât să poată alerga distanțe lungi ca să prindă prada – sau în cazul ăsta, un câine. De fapt, tipul de condiție fizică necesară ca să prinzi o căprioară, un kudu sau o antilopă până la epuizare era la ordinea zilei acum mii de ani, după spusele unui alt studiu.

Cercetătorii au descoperit că oasele de homo sapiens preistorici erau mult mai dense decât sunt ale noastre acum, sugerând că sapiens timpurii alergau mult mai des – și pentru distanțe mult mai lungi. Alte studii sugerează că oamenii timpurii aveau capacitatea de alergare a atleților de cros de astăzi.

Majoritatea dintre ei ne-ar depăși, dar ar obosi rapid. Ăsta este probabil unul din motivele pentru care oamenii și-au dezvoltat calități necesare pentru alergatul de anduranță; de exemplu, nu avem prea mult păr și avem glande sudoripare mai mari care ne mențin tempratura scăzută în timpul efortului.

Strămoșii ar fi urmărit încet, dar sigur prada preț de câțiva kilometri buni până animalul s-ar fi prăbușit extenuat de la căldură, după care l-ar fi înjunghiat și l-ar fi gătit pentru cină o lună întreagă. Această metodă, numită „vânătoare de durabilitate”, era mai mult ca sigur practicată de vânătorii preistorici preț de aproape două milioane de ani. A fost de asemenea folosită de Raramuri ca să vâneze căprioare în munții din nordul Mexicului, și de aborigeni pentru vânătoarea de canguri în nord-vestul Australiei.

Publicitate

Boșimanii Kalahari foloseau tehnica acum un deceniu, până când Africa de Sud a interzis total vânătoarea, spune Louis Liebenberg, un profesor asociat pe evoluția biologiei umane la Universitatea Harvard, care a studiat vânătoarea de durabilitate și urmărirea. Liebenberg a descoperit că în vânătoare boșimanii Kalahari trebuiau să alerge în medie la viteza de 9:40 minute/kilometru pe mai mult de 20 de kilometri de teren nisipos și anevoios la o temperatură de 41 de grade Celsius.

Mai recent, o echipă de nouă alergători – unul dintre ei un maratonist de 2:10 – a încercat să vâneze o antilopă din New Mexico care poate alerga cu 96 de kilometri pe oră. Alergătorii au parcurs 32 de kilometri din drum și la un moment dat au trecut de pragul de 4:36. (Au ajuns la 10 metri de animal și l-ar fi putut omorî, dar nu au făcut-o).

Când eram în deșert, am încercat să văd cât de în formă strămoșii noștri: Cu cât mă apropiam mai tare de câine, cu atât se îndepărta mai mult. Propriul meu câine educat nu voia să se depărteze prea mult de mine. Așa că mi-am căutat scuze și am găsit-o pe asta: Dacă strămoșii noștri erau adevărați alergători, probabil că aveau trupuri de alergători, nu ca al meu, care după ani de antrenamente cu greutăți este puțin cam umflat. Da, oamenii timpurii poate că erau rapizi, dar cu siguranță nu erau puternici.

Greșit din nou: Bărbații și femeile de pe timpuri nu erau doar ciudați ai anduranței, dar erau și masivi. Țărăncile preistorice, de exemplu, se pare că aveau partea superioară a corpului la fel de puternică precum canotoarele de azi, sugerează un studiu din 2017 de la Universitatea Cambridge. Probabil că femeile de atunci și-au format mușchii de la obiceiuri precum aratul pământului, săpat și cărat de apă, speculează cercetătorii.

Publicitate

Deci ce a determinat omul preistoric (și femeia) să se metamorfozeze în asemenea specimene impresionante fizic într-o populație din care doar 20 la sută sunt în concordanță cu (modestele) standarde ale condiției fizice. Deloc surprinzător, tehnologia este vinovatul cel mai mare – totul de la invenția roții până la aplicația Seamless care te salvează de la gătitul cinei: „Adesea tehnologiile pe care le creăm (există) ca să ne salveze de la efortul fizic”, spune David A. Raichlen, un profesor asociat de antropologie la Universitatea Arizona. „Transportul mecanizat, scaunele… toate ne reduc nivelele de activitate.”

Vânătorii de astăzi îți arată cam care e nivelul de activitate necesar ca să trăim o viață cu mai puțină tehnologie, spune Rraichlen, care studiază nivelurile de activitate ale Hadza în Tanzania, un grup de 1 300 de persoane care aleg să ducă un stil de viață vânătoresc. „Am descoperit că Hadza petrec în jur de 75 de minute pe zi făcând activitate fizică moderată până la intensă”, spune Raichlen. „În două zile, Hadza ajung la standardele americane săptămânale de activitate.”

Nivelele ridicate de activitare și o dietă constând în mare parte din vânat ar putea fi motivul pentru care Hadza sunt mai sănătoși decât vesticii. De asemenea le lipsesc bolile autoimune, cele metabolice și cancerul de colon – posibil în legătură cu faptul că au o floră bacteriană stomacală mult mai diversă decât noi, după spusele cercetătorilor de la UniversitateaNevada, Las Vegas.

Publicitate

Sunt activi și la bătrânețe: „Hadza își păstrează nivele ridicate de activitate și la 60-70 de ani, în timp ce cele din vest devin mai scăzute odată cu îmbătrânirea”, spune Raichlen. Cercetările arată că nivelul condiției fizice bune este un bun prezicător al propriului risc de deces mai degrabă decât factorii precum fumatul, hipertensiunea, colesterolul mărit și diabetul.

Cât despre mine, de fiecare dată când eu și Stockton vedeam câinele, el ne ochea și o lua la fugă. Problema mea nu este că sunt doar încet, sunt de asemenea ignorant. „Toată lumea crede că vănătoarea este un act pur fizic”, spune Liebenberg. „Subestimăm partea ei intelectuală”. Vânătoarea, spune el, necesită de asemenea să cunoști comportamentul și biologia animală, tiparul pământului, urmărirea, viteza și mai mult – cunoștiințe pe care eu, la fel ca majoritatea oamenilor moderni nu le avem în cantități mari.

Nu puteam să urmăresc pașii câinelui și am interpretat greșit mișcările lui. Asta m-a făcut să pierd prea multă energie alergând printre dealuri, doar ca să văd că el a luat-o în cu totul altă direcție.

Lucru care mă readuce la starea mea de rău. Din fericire nu am vomitat, dar am abandonat urmărirea, asumându-mi înfrângerea. Stockton și cu mine am făcut jogging ușor prin deșert, înapoi la bucătăria din casă, unde am deschis frigiderul pentru o sticlă de apă rece. Atunci mi-am dat seama că strămoșii mei mai aveau un interes. O vănătoare fără succes însemna că se duceau la culcare flămânzi.

Cât despre câine? Am reușit să-l scoatem din deșert, cel puțin înapoi la civilizație. Peste câteva zile am dat peste un semn cu „câine găsit” pe un stâlp de telefon din apropiere. Avea moaca lui pe el.

Acest articol a apărut inițial pe VICE US.