Ca agent FBI sub acoperire am dat țepe Mafiei și bogaților

Alex Perez era un deținut din Florida, cu o coadă prinsă și o tonă de bijuterii. Vestimentația standard includea cel puțin două sau trei lanțuri la gât și câteva brățări de aur pe fiecare încheietură. El s-a aranjat ca un escroc din Sud și conducea genul de mașini la care te-ai aștepta, un Mercedes 500 SEL, și un Chrysler Imperial.

Doar că toate bijuteriile lui erau confiscate de la traficanți de droguri, iar în ciuda plăcuțelor de înmatriculare din Florida, mașina nici măcar nu ieșise din Brooklyn. Astea erau doar recuzita rolului asumat. Alex apărea cu atitudinea lui sudistă și înainte să deschidă gura, el convingea pe toată lumea. Toți credeau că el este exact cine spunea că este, un tip dintr-un cartier din Florida.

Alex Perez era, de fapt, un agent FBI sub acoperire.

Marc Ruskin a construit timp de șase luni această identitate complet fictivă, ca să fie nu doar credibilă, dar și foarte greu de descusut. Trebuia să fii meticulos, în special dacă vreun șef de Mafie ar fi devenit suspicios, pentru că gloanțele nu discriminează. Viața lui Ruskin depindea de capacitatea lui de a rămâne în personaj, mai ales într-o lume în care singura regulă e să nu torni pe nimeni.

În noua lui carte, The Pretender: My Life Undercover for the FBI, Ruskin detaliază despre aliasul lui, care l-a ajutat cu o duzină de investigații conectate de-a lungul a două decenii. De la Wall Street și Cosa Nostra la pistolari și escroci și traficanți de heroină, Ruskin și-a petrecut timpul construind relații cu tot felul de criminali. Noi l-am prins la telefon, ca să-l întrebăm cum a dezvoltat aliasuri precum Alex Perez și cum a menținut astfel de rol, trăind o minciună.

VICE: De-a lungul carierei tale de 27 de ani la FBI ai fost implicat în foarte multe operațiuni sub acoperire. Cum ai construit identitățile false sau personajele pe care le-ai interpretat?
Marc Ruskin: Cel mai important aspect atunci când dezvolți o identitate fictivă este că trebuie să fie impenetrabilă. Mai ales zilele astea, când oamenii sunt online, te caută pe Google și verifică tot felul de documente ca să vadă de când exiști. Ca să fii convingător, trebuie să construiești meticulos un istoric verificabil, cât mai longeviv. Trebuie să ai cărți de credit, conturi bancare, un carnet de conducere adevărat și card de securitate socială, care nu sunt fictive. Trebuie să fie adevărate, emise de o agenție guvernamentală pe numele fictiv ales. Dacă e posibil, conturile tale bancare trebuie să dateze cu mult timp în urmă, ca să pară că ești în peisaj de ceva vreme.

Unul dintre primele cazuri sub acoperire a implicat să te infiltrezi în piața Wall Street. Vorbește-mi despre detaliile extensive care au pus bazele identității tale convingătoare.
Era o investigație de fraudă a comodităților de schimb. Mi-a luat cam șase luni să dezvolt identitatea pentru cazul ăla. A trebuit să mă gândesc: „Ce ar putea verifica oamenii ăștia ca să vadă dacă sunt real?" O idee pe care am avut-o a fost să mă nasc și să fiu crescut în altă țară, încât să fie cât mai dificil pentru cineva să verifice dacă eram veridic. Dacă eram din Argentina, atunci certificatul meu de naștere și istoricul școlar erau mai greu de găsit pentru cineva din New York. În cazul ăsta, eu am locuit o mare parte din tinerețea mea și începutul vieții adulte ori peste Ocean, ori în Puerto Rico.

Pentru a confirma identitatea, aveam o bancă în Puerto Rico, nu doar un cont bancar deschis, datat de zece ani. De fapt, ei au chemat un inginer de software care să hack-uiască propriul soft pentru a crea acest cont bancar, care părea deschis de 12 ani, pentru orice persoană care-l verifica. În New York, am obținut un card de securitate socială și am deschis un cont de economii la o bancă locală. Am completat formularele cu informațiile mele fictive. Ofițerul de la bancă mi-a verificat informațiile și s-a uitat un pic ciudat la mine. „Cum se face că un bărbat de vârsta ta are un număr social care a fost emis acum două luni?", m-a întrebat el.

Nu mi-am dat seama de asta, deși cardul de securitate socială era pe bune, de abia fusese emis și aparent, ei aveau capacitatea de a descoperi asta. Nu mă așteptam la asta, dar am inventat o poveste: le-am spus că am trecut recent printr-un divorț urât și soția mea mi-a distrus creditul. Avocatul meu a reușit să-mi facă rost de un număr social nou, ca să pornesc de la zero. Tipul s-a uitat suspicios la mine, a plecat, dar când s-a întors totul era în regulă și mi-a deschis contul.

Contrastul care-mi vine în minte e din filmele în care un agent sub acoperire primește un pachet cu noua lui identitate. Tu chiar a trebuit să investești multă muncă în dezvoltarea personajelor, corect?
Pachetul ăsta e tipic pentru filme și televiziune. De-a lungul anilor, Biroul a dezvoltat mai multe infrastructuri pentru a oferi identități, dar chiar și așa tot trebuie să construiești o identitate pentru un anumit caz și pentru persoanele pe care încerci să le prinzi. Am lucrat la un caz de african cu 20 de traficanți de arme, iar ca scenariul să pară credibil, eu eram un personaj financiar din Franța, cu legături în Africa și conexiuni minime în America.

Din moment ce eram în Paris, îmi trebuiau adrese de mail franceze, numere de telefoane, precum și adrese și telefoane americane. Plus, o afacere pe bune în Paris, la o adresă reală. Ai nevoie de o identitate de fundal, pe care o construiești singur. Trebuie să studiezi persoanele vizate, să-ți dai seama cu cine fac afaceri și cu ce relaționează.

Te-ai infiltrat și în mafia La Cosa Nostra. Cum ai fost acceptat în cercul interior al mafioților înrăiți?
Asta a fost în 2004 și 2005. Noi am vizat familia Genovese și asociații lor. Din moment ce mă confruntam cu sicilieni adevărați, nu aveam cum să folosesc un nume italian, tipii ar fi știut din prima că nu eram de-al lor. Așa că a trebui să selectez o persoană cu care ei ar fi făcut afaceri. Am încercat o abordare internațională. Un alt agent sub acoperire le-a spus mafioților că avea un asociat în Paris și Buenos Aires, dar care mai venea în New York din când în când. Pentru identitatea asta am dezvoltat un aspect mai sofisticat. Nu aveam prea multe bijuterii, doar un ceas luxos, un Rolex de 12 000 de dolari.

Mă îmbrăcam într-un costum albastru foarte frumos, un pulover gri, fără cravată, deoarece nu se potrivea cu tipii ăștia. Arătam ca cineva cu care ei puteau empatiza. Dacă mă întâlneam cu ei, agenții mă sunau cam la zece minute. Eu răspundeam și tipii ăștia mă auzeau cum vorbesc fluent în franceză. Apoi mai primeam încă un telefon mai târziu și țipam niște chestii în spaniolă. După ce închideam, le spuneam că am o afacere mare în Buenos Aires de care trebuia să am grijă." Am investit atât de mult efort în crearea rolului, încât nu a trebuit să mă chinui să intru în personaj.

Astfel de roluri jucate sub acoperire au implicat în mod evident multă înșelătorie din partea ta. Cum ai putut să diferențiezi minciunile spuse că trăiai o minciună? Ai rămas în personaj tot timpul?
Prima operațiune a fost în San Juan, Puerto Rico. Eu am anticipat că FBI e o organizație foarte reglementată, cu un management strict, dar supervizorul meu mi-a spus: „Va trebui să minți ca să-ți faci treaba într-un mod eficient. Dar dacă faci asta, nu te lăsa dus de val și nu întrece măsura, să nu te trezești că îți minți supervizorul sau familia. Trebuie să înveți mediul corespunzător pentru astfel de înșelătorie."

Deseori aveam două sau trei identități în același timp. Atunci când ești într-o operațiune sub acoperire, practic, trebuie să trăiești viața persoanei. Nu te duci în oraș, spui o poveste și apoi te întorci acasă și asta e. Tu chiar trăiești o viață care nu este a ta. Ți-ai asumat o altă personalitate, o identitate diferită, un set complet de trăsături comportamentale. Dacă nu, atunci ei se prind destul de repede și dai de probleme.

Află mai multe aici, despre cartea lui Mark Ruskin, The Pretender.

Urmărește-l pe Seth Ferranti pe Twitter .