Cât de nașpa era școala românească în 1990, când erai torturat de profesori șpăgari

Am avut norocul să încep școala în septembrie 1990. Nu am prins manuale cu nea Nicu, nu am apucat să fiu pionier și nici șoim al patriei. Nu am fost stigmatizat în niciun fel de propaganda comunistă. Îndeplineam toate condițiile pentru un start curat în învățământul capitalist al unei republici democratice. Doar că puține lucruri se schimbaseră cu adevărat, după cum aveam să realizez mai târziu, mai ales când am vorbit cu alții care au trecut prin aceleași mizerii ca mine.

Învățătoarea noastră era o doamnă aflată în pragul pensiei, care mirosea tot timpul a parfum cu tentă florală foarte dulce. Doamna Bălășoiu era un pedagog de școală veche, iar cea mai importantă unealtă din trusa ei de scule era arătătorul, echivalentul pointerului laser din ziua de azi, pe atunci un băț de lemn de circa un metru lungime, gros la un capăt și subțire la celălalt.

Întrebuințarea lui reală era aplicarea de corecții fizice când nu te conformai sau când credea ea că ai nevoie de un mic incentive, că să-ți pună rotițele în mișcare. Ofensele pentru care ți-o luai variau de la mazgălit cărti, bancă, mâini, vorbit sau râs în timpul orei, uitat caiet cu temă acasă, fals în carnetul de note. Odată ce ți se stabilea vinovăția, erai invitat în fața clasei. Pe mulți îi bufnea plânsul din momentul în care se ridicau din bancă pentru că știau ce urmează. Setul de corecții aplicate era stabilit arbitrar în funcție de severitatea faptei și starea de spirit a învățătoarei la 5, 10 sau 15 lovituri. Stăteai în picioare cu mâinile în față și palmele în sus.

Loviturile puternice și exacte trădau anii de experiență. Lemnul de esență tare lovea falangele prin pielea subțire a mâinii de copil care se înroșea și ustura atât de tare încât aveai impresia că o să ia foc. Mâinile îți tremurau și era imposibil să nu izbucnești într-un plâns isteric.

Nu era un lucru neobișnuit să faci pe tine. Dacă nu țineai mâinile drepte, ți le punea ea pe poziție lovindu-te de dedesubt cu arătătorul. În cazuri excepțional de grave, erai altoit cu partea groasă a lemnului, astfel încât simțeai direct durerea intensă fără să mai treci prin stadiul de usturime. Unii colegi aflați în bănci izbucneau și ei în plâns doar la vederea supliciului. La final, când te întorceai în bancă, toate privirile erau în pământ. Nimeni nu voia să fie în locul tău.

Cristi, 33 de ani, era unul din colegii recidiviști care ajungeau des la băț:

Tatăl colegului meu de bancă era tâmplar și cum obiectul de tortură se rupea adesea în aplicare, învățătoarea îi cerea frecvent să-i facă altul. În cele câteva zile de la plasarea comenzii până la livrare, aveam liniște.

Dan, 34 de ani, colegul meu de bancă, își aduce aminte una din experiențe:

„Nu ne bătea, ne educa. Știu că odată m-a bătut fără vină. Am scris tema și era un caiet calitate inferioară, știi tu, o pagină fină și una poroasă gen sugativă, și a ieșit laba găștii. Ce vrei frate, nu era vina mea că eram săraci. Când îi aducea mama mălai de la țară era bine. Tata îi făcea arătătoarele. Am încercat odată să subminez producția, dar nu a mers. Treaba a răsuflat și mi-am luat-o și mai rău.”

O altă obsesie pe care o avea femeia asta era părul. Trebuia să fii tuns cât mai scurt. Amenințarea păduchilor era destul de reală, dar nimeni nu voia să fie tuns zero sau „chilug” cum se mai zicea pe atunci. Tunsoarea scurtă era asociată cu pușcăria sau orfelinatul. Părinții noștri vedeau în asta opresiunea de odinioară și se revoltau la ședințe că nu vor să-și tundă copiii. Aparent bătaia era ok. Totul până la freză.

Fetele trebuiau să aibă părul prins în coadă și să poarte bentiță. Îmi aduc aminte cum una din colege și-a luat două palme, pentru că nu avea nu știu ce fel de bentiță. Exista un singur model oficial de bentiță. Dacă îndrăzneai să fii diferit, trebuia să fii pus la punct. A ieșit un pic de scandal atunci și maica-sa a mutat-o la altă clasă.

Profesorul de atelier ne punea să aducem pânze de traforaj. În realitate noi eram privați de skillurile esențiale de traforaj pentru a face șuruburi. Șuruburile le vindea el în târg, iar pânzele ni le vindea nouă înapoi la suprapreț sub amenințarea notelor proaste atunci când nu ne făceam norma.

Scria foarte repede și indescifrabil pe tablă așteptându-se să copiem totul în caiete. Ocazional arunca cu cretă în noi și ne amenința ca ne dă nota doi din orice motiv. Avea o agendă în care trecea notele, nu le punea direct în catalog, așa că aveai un pic de răgaz să-l faci să se răzgândească. Știu că o dată a trebuit să reglez o astfel de situație și i-am adus un pachet de țigări. Doar că mi-era rușine să i-l dau eu personal, așa că am apelat la un coleg mai mare care rămăsese repetent de vreo două ori. Omul știa toate manevrele, ce și cum să zică. A desfăcut pachetul, și-a luat vreo cinci țigări și cu restul s-a dus la prof să negocieze. A fost o situație win-win. Am plătit taxă de protecție și am rezolvat și notele.

Altădată era supărat că i se stricase o răgălie de casetofon. I-am zis că tata e electronist și poate i-l rezolvă el. M-a trimis cu el acasă însoțit de încă doi colegi pentru protecție, ca să nu mi-l fure nimeni. Tata i l-a reparat pe loc și în decursul acelei ore ne-am și întors cu el înapoi. Era cel mai fericit când l-a văzut. S-a schimbat la față și pentru prima oară l-am văzut că iese din rolul lui de nebun isteric și se comportă ca o ființă decentă. S-a simțit măgulit de gest și a vrut să-mi dea bani pentru reparație. I-am zis că nu e cazul. Nu am mai avut treabă cu el până la sfârșitul școlii.

În alte școli, profesorii de atelier erau adevărați antreprenori ce se foloseau de forța de muncă gratuită și practic inepuizabilă la care aveau acces în sălile de clasă, după cum mi-a explicat Mihai (34 de ani).

Și profesorii materiilor mai importante aveau metodele lor de a-și monetiza pozițiile. O profesoară de matematică care m-a terorizat grav în clasa a opta se prinsese că sunt cu o lecție, două în urmă tot timpul, pentru că făceam meditații doar o dată pe săptămână și nu apucam să acoperim tot, așa că mă asculta numai din alea. Eram super frustrat, pentru că tot timpul simțeam că mă prinde pe picior greșit și nu știam cum să ies din cercul ăsta vicios. Astfel, după ce m-a ținut într-o serie de patru și cinci, m-a chemat la catedră și mi-a explicat foarte calm cât de gravă este situația. Cum că viitorul meu poate depinde de următoarea notă pe care o iau și că fără ceva ajutor suplimentar nu mă vede bine la vară. Ea nu își dorește să ajung în situația asta și ar vrea să mă ajute dar timpul la ore e prea scurt.

Se oferea chiar să ia legătura cu părintii mei să stabilească împreună un plan de reabilitare. Eu, în naivitatea mea, îi spun că dacă se referă la meditații, am deja pe cineva cu care fac și nu am nevoie. Atunci am realizat că game-ul ei era financiar. Toată teroarea era menită să te facă să te simți un adevărat idiot care nu e în stare de nimic, pentru ca într-un final să te rogi de ea cu bani să te salveze. Nu am fost singurul din clasă în situația asta. Am avut colegi care s-au reabilitat miraculos odată ce au început să facă meditații cu ea.

Dacă nu aveau cum să scoată bani de la tine, măcar se amuzau când te făceau să te simți ca ultimul incapabil. Îmi aduc aminte că am avut o discuție deschisă, în clasă, cu profesoara de română. Eram a opta și se apropia examenul de admitere la liceu, că așa era pe vremea aia. Profesoara asta ne întreba pe fiecare unde vrem să dăm și ne dădea sfaturi. Ideea nu era rea. Se voia a fi un fel de consiliere prin care să vezi care îți sunt punctele slabe și unde trebuie să mai lucrezi.

Eram foarte entuziasmat, mai ales că eram destul de bun la limba română. Însă când a venit rândul meu, mi-a zis că nu am eu stofă de liceul pe care îl alesesem. Mi-a recomandat un liceu de meserii din zonă, că poate acolo am șanse să intru. Odată ce s-a terminat tirada, m-am așezat deznădăjduit înapoi în bancă. Poate dacă îi ascultăm sfatul îngroșam și eu acum rândurile samsarilor de mașini.

Mircea, 36 de ani, a prins cum s-a schimbat școala din comunism în anii 90:

Tata lucra la o reprezentanță Daewoo. Când venea momentul, îl sunau: „Uite, am și eu un Cielo stricat, cum facem? La al tău îi trebui un șapte că să treaca”. Asta e, luăm Cielo și vedem ce-i facem. Repară Cielo, eu mâncam bătaie acasă, școală nu făceam, tata rămânea fără bani. În casă nu era valoarea aia pe care o visau ei.

Într-a 11-a aveam o profă de AETM (aparate electronice tehnologia meseriei) care avea o plăcere să lase corigenți în toamnă. Așa ca m-am dus la ea și i-am spus că tata a rămas șomer. Păi s-a schimbat treaba de atunci. Femeia chiar m-a ajutat, până l-a sunat diriga pe tata că nu știu ce s-a stricat la mașină și s-a aflat că tata încă lucra. Mi-a futut un cinci și m-a lăsat pe toamnă. Mi-am luat-o și de la tata, mi-am luat-o și de la aia. Au încercat ai mei să vorbească cu dirigintă, cu directorul. Aia nu mai voia bani, nu voia nimic.

Dar tata îl știa pe unul la inspectorat. A găsit ăsta o tabără de copii fix când se dădeau corigențele. A trimis-o în tabără cu copiii și noi am dat corigența cu alta care ne-a trecut pe toţi.

În rest, la toate ocaziile trebuia să fii pe fază cu cadouri. 1 martie, 8 martie, început de an școlar, sfârșit de an școlar. Cadourile variau de la simple flori, la cosmetice de toate felurile (săpunul Camay era la modă), pachete de cafea sau nes, prăjituri făcute în casă. Astea nu la dădeai că aveai nevoie de ceva, ci doar că să menții status quo-ul. Nu erai văzut bine dacă veneai cu mână goală la o ocazie. Treaba sună cunoscut? Dacă da, înseamnă că unele lucruri nu se schimbă niciodată.