familie

Până la ce vârstă ar trebui să locuiești cu ai tăi?

Asta este întrebarea care a inițiat o mie de thread-uri pe Reddit.

de Allie Conti; translated by Raluca Miheșan
08 Iunie 2018, 4:00am

Screenshot de la CNN via Youtube  

Decizia unui judecător, care l-a forțat luna trecută pe Michael Rotondo, un tânăr în vârstă de 30 de ani, să se mute din casa părinților, situată în partea de nord a New York-ului, a stârnit un milion de articole despre cum tinerii nu sunt în stare deloc să se descurce în viață. Se spune că milenialii sunt fie leneși, niște narcisiști care cred că li se cuvinte totul și sunt obsedați de propriile telefoane fie niște oameni năpădiți de introspecție, care nu pot fi angajați pentru că le lipsesc anumite abilități și care studiază domenii obscure din ramura științelor umaniste, căci au impresia că sunt deosebit de înzestrați intelectual. Sau ambele. Cam o treime dintre ei locuiesc cu părinții și sunt deseori considerați prețioși, infantili sau frământați de nostalgie. Dar spre deosebire de, să zicem, povestea tânărului de 20 de ani din Marea Britanie care a trebuit să treacă printr-o salvare umilitoare după ce a rămas blocat într-un leagăn pentru copii, povestea lui Rotondo este de fapt al naibii de tristă.

Totuși, publicul nu pare să-l fi compătimit prea mult pe tip, în ciuda factorilor economici bine documentați care îngreunează viața tinerilor dornici să părăsească „cuibul”, precum plata împrumutului pentru taxele de studiu sau prețul exorbitant al chiriei. „Nu există nimic care să te discrediteze dacă locuiești cu părinții, chiar și atunci când ai ajuns la vârsta maturității”, spune Randy Cohen, autorul unei rubrici de etică în New York Times Magazine între 1999 și 2011. „Presupun că furia este de fapt ranchiuna celor fără putere. Dacă eu trebuie să sufăr din pricina apartamentului meu mic, pe care oricum abia mi-l permit din cauza jobului meu de rahat, de ce să nu sufere și dobitocul ăsta?”

În mod ciudat, una dintre cele câteva figuri importante care l-a compătimit pe Rotondo a fost expertul în conspirații și conservatorul Alex Jones, care i-a ținut un discurs incoerent despre globalizare, dar măcar i-a dat 3 000 de dolari ca dar de despărțire. Apariția lui Rotondo la InfoWars a fost cu siguranță amuzantă – el a prezentat o idee de business care a constat doar în cuvântul „tehnologie" și nu părea că are vreo idee ce se petrece pe tot parcursul emisiunii. Cu toate că a oferit câteva citate și clipuri, nu a răspuns la întrebarea fundamentală care a stat la baza interesului față de evacuarea lui: Într-o perioadă când aproape 40% dintre milleniali încă locuiesc cu părinții, care este vârsta maximă până la care este acceptabil să stai la ai tăi?



Există foarte multe thread-uri pe Reddit fix despre subiectul ăsta, dar au existat foarte puține sondaje științifice care să „atace” măcar puțin părerea americanilor despre acest subiect. Când compania de brokeraj TD Ameritrade a intervievat online anul trecut în jur de 2 000 de oameni cu vârste cuprinse între 13 și 26 de ani, au primit răspunsuri divergente în funcție de grupa de vârstă. Milenialii tineri – definiți ca tineri între 20 și 26 de ani – au spus, în medie, că 28 este vârsta la care le-ar fi rușine să spună că locuiesc în continuare cu părinții. Pe de altă parte, adolescenții par să țintească puțin mai jos, considerând 26 vârsta ideală. Le este ușor s-o spună – ambele grupuri au tendința să spună un număr mai mare, în funcție de vârsta lor.

În multe alte țări, nu este deloc o rușine să stai cu ai tăi până te căsătorești; în Italia, de exemplu, 80% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 29 de ani au locuit cu părinții, conform unui Raport din 2016 al Organizației pentru Dezvoltare Economică. „În multe perioade de-a lungul timpului și în numeroase locuri, tinerii nu plecau din casa părintească până nu se căsătoreau. Se spunea despre o persoană necăsătorită la 30 de ani, dar pe propriile picioare, că și-a abandonat familia cu nerușinare”, mi-a spus Cohen.

Dar în Statele Unite, am fost învățați să credem că realizarea din punct de vedere financiar este conectată cu valoarea morală, chestia asta făcând formularea folosită de TD Ameritrade în sondaj aproape rezonabilă. M-am mutat înapoi la părinții mei pentru lunile dintre masterat și doctorat ca să economisesc niște bani și am o cunoștință din facultate care locuiește în continuare cu mama ei și are 29 de ani. Eu cred că vârsta ideală este undeva între cele două exemple, dar dacă te decizi să fii adult, asta înseamnă să te muți la casa ta și să suferi anumite consecințe în ceea ce privește dezvoltarea ta – ca să nu mai menționez urmările pe plan interpersonal.

Anthony Badillo şi-a pierdut slujba în timpul ultimei crize economice și s-a refugiat în casa părinților lui din Pennsylvania. Astăzi este principalul consultant financiar al unui magazin numit Gen Y Planning. Practic lucrează cu tineri; mulți dintre ei îl caută pentru că vor să plece din casa părintească. „Este greu să te maturizezi și să faci tranziția de la relația aia când părinții au controlul suprem și tu ești copilul”, mi-a zis el. „Este un spațiu foarte dificil de manevrat. Trebuie să devin un terapeut pentru clienții în situații de genul ăsta – să-i ajut să se descurce din punct de vedere emoțional.”

Conform lui Badillo, acești oameni au tendința să se încadreze într-una dintre aceste categorii: cei care au absolvit de curând, cei care au fost recent dați afară și cei care vor să aibă parte de un avantaj la început de carieră. El îi instruiește pe toți tinerii ăștia să economisească contravaloarea a 3-6 salarii nete, să înceapă prin a deveni utilizator autorizat pe cardul de credit al părinților sau să-și facă unul plătit în avans. Totuși, indiferent de jobul pe care îl au, el se așteaptă ca tinerii care vin la el să facă acești pași într-un anumit interval de timp.

„Tinerii termină facultatea la 21 sau 22 de ani și fac o traiectorie care durează între 2 și 3 ani", mi-a spus el. „Dar de fapt încerc să mă limitez la doi ani. Până la 25 de ani ar trebui să fie pe propriile picioare.”

Între timp, pentru Haim Omer, un profesor de psihologie la Universitatea din Tel Aviv, întrebarea cu care se confruntă toți tinerii se rezumă mai puțin la număr și mai mult la un sindrom pe care el îl numește Adult Entitled Dependence / Depedența Adulților Care Cred că li se Cuvine Totul (AED). Oamenii care o au, explică ei, nu merg la facultate sau lucrează, în schimb cer bani, își petrec tot timpul online și, pentru ei, nu există o diferență între zi și noapte.

„Întrebarea nu este care este vârsta maximă până la care să locuiești cu părinții, ci ce înseamnă asta pentru dezvoltarea şi procesele care au loc în mintea unui tânăr”, îmi spune el.

Practic, ideea asta e că poți să locuiești cu ai tăi în calitate de adult și să fie o chestie sănătoasă. Sau poate fi rezultatul unui mod de gândire disfuncțional, dobândit de la educația oferită de părinți. Dacă ai ceva ce seamănă cu o carieră și o existență matură din punct de vedere social, n-ar fi cea mai rea idee să te agăți cu dinții de o situație în care nu trebuie să plătești chirie – ai putea să fii, de exemplu, într-una dintre cele trei categorii pe care le-a descris Badillo.

Omer lucrează momentan, în calitate de coautor, la o carte care sună de parcă ar fi putut să-i ajute pe părinții lui Rotondo. Este despre folosirea unei metode care nu implică violența, menită să-i ajute să-și dea plodul afară din casă. El spune că AED este în creștere, unul dintre motive fiind genul ăsta de gândire că toată lumea trebuie să-și aleagă un job care li se potrivește mânușă și nici părinții nu se opun suficient. Dar în timp ce foarte mulți oameni din online au dat pe Rotondo, și Omer pare să atragă atenția asupra oamenilor care l-au menajat. Este important să nu lăsăm personajele acestei povești să ne distragă de la imaginea de ansamblu și de factorii care au provocat această discuție.

Malcolm Harris, autorul cărții Kids These Days: Human Capital and the Making of Millennials, îl vede pe Rotondo și pe alții ca el ca fiind produsul politicilor neoliberale, destinate să-i facă pe oameni mai puțin dependenți de stat și mai mult de propriile lor familii. „Cei mai mulți tineri care trăiesc cu familia plătesc chirie și îi susțin financiar pe apropiați, mai degrabă decât să-i exploateze. Acest lucru se întâmplă mai ales în familiile sărace și în cele din clasa muncitoare”, mi-a spus el. „Cazul ăsta primește multă atenție, dar nu este deloc reprezentativ. Ce le-aș spune celor nouă milioane de milleniali este să arunce o privire la prețul mediu al chiriilor din ultimele câteva decenii. Ce se întâmplă și de ce? Atunci când te uiți la fapte, este imposibil să nu te gândești la eșecurile fiecărui individ în parte."

Articolul a apărut inițial pe VICE US.