M-am uitat la Exatlon Mexic ca să-ți spun ce-i lipsește celui din România

Este evident de ce am ales tocmai emisiunea din țara asta. După ce românii din concursul de la noi s-au bătut de trei ori cu oamenii ăștia din America Centrală și de tot atâtea ori au mâncat bătaie, cineva a comentat pe Facebook că recomandă Exatlonul mexican, mult mai bătăios și reușit decât al nostru. Cum pe mine a reușit să mă prindă emisiunea asta, deși m-am împotrivit ideii de a urmări ceva transmis de Kanal D, am zis că n-ar fi rău să văd și versiunea lăudată.

Mai multă viteză, mai multă rivalitate din aia bună, mai multă rezistență și mult mai puține pesoane (spre deloc chiar) care ard gazul aiurea, fără să intre în probe. Cum a fost Claudia Pavel la noi, de exemplu. E drept că la mexicani concursul a ajuns în faza finală și de-aia îmi pare atât de reușit. Chiar și-așa, n-aș putea să mă gândesc la șase concurenți de-ai noștri care să zboare pe trasee cum o fac ultimii rămași în concursul lor. Patru faimoși și doi războinici, mai exact.

Mai gândește-te și că oamenii ăștia se bat pe mai puțin bani: două milioane de pesos, adică vreo 87 000 de euro, față de cei 100 000 ai românilor. Sunt cu atât mai mult de admirat.

Pe scurt, mă uit la Exatlon Mexic. Până acum, îmi place mai mult. Și-o să-ți înșir aici și de ce!

Există echip a Faimoșilor, ca la noi, și una rivală acestora, căreia ei îi zic Contendientes. La noi sunt, așa cum știi, Războinicii. Și chiar dacă nu înțeleg chiar tot ce zic oamenii ăia în spaniola lor, ceva îmi spune că nu și-ar da în cap cum ar face-o unii dintre concurenții români. Adică OK, și ei au sangre caliente și le scapă înjurături pe care eu le recunosc după transcrierea cenzurată, dar n-am văzut în concursurile lor să se scuipe din priviri, cum fac Giani Kiriță cu Mariana, de exemplu.

N-aș fi crezut că oamenii ăștia pot fi mai prieteni cu fair play-ul decât ai noștri, dar de când le urmăresc emisiunea n-am văzut multe abateri. În afară de două fete care au fost aproape de o mică păruială pentru un băiat, dar nu vorbim despre telenovele. Iar când joacă meciuri internaționale cu celelalte țări care filmează Exatlonul în Dominicană sunt uniți și se felicită, chiar dacă ieri erau rivali.

Ideea este că oamenii ăștia acceptă că unii sunt mai prieteni cu un traseu decât alții și nu se oftică aiurea dacă nu sunt aleși în echipă.

Mexicanii au, în plus, o probă bizară pentru genul ăsta de concurs, unul pe sport, pe formă fizică, fitness și chestii de genul ăsta. Așa, concurenților li se testează cultura generală. Bine, probabil e cam mult spus testează, pentru că mie îmi par mai mult niște ghicitori, căci atleții din concurs primesc variante de răspuns care le ușurează mult munca. Și gândirea.

Oricum, este drăguță intenția de antrenare a acelui organ suprem, creierul, într-un concurs în care se apelează, de altfel, foarte puțin la el. Dar na, când ai în show niște oameni pentru care acordul subiectului cu predicatul se face o dată la două propoziții, ar fi aurea să bagi probe din astea.

Recunosc că nu e chiar cel mai interesant moment din Exatlon, dar, la mexicani, reușește să rupă din încrâncenarea aia dintre echipele rivale. Pe scurt, concurenții râd împreună și o lasă mai moale cu replici de genul „îți rup capul“.

Spunea cineva, pe un ton semi-jignitor, că mexicanii sunt la fel de iuți ca ardeiul ăla pe care îl consumă în disperare. În astea trei dăți în care ne-am bătut cu ei, au fost cei care au doborât recordul circuitului. Asta este de înțeles, căci în Exatlonul lor ăștia nu se bat doar în puncte, ci și în recorduri, doborând cel mai bun timp scos de unul, la o distanță de o probă.

La băieți, pe chestia asta se bat favoriții la câștigarea concursului, un puști de 18 ani practicant de parkour (Ernesto) și un gimnast de 28 de ani (Daniel). Dar culmea e că și fetele sunt niște Speedy Gonzales, în ciuda gabaritului pe plus față de gagicile care participă la Exatlonul românesc. Am văzut asta cel mai bine lunea trecută, când ale noastre terminau circuitul lor la câteva secunde bune după mexicance.

Secvențe din ediția Exatlon cu România - Mexic

Recordul la ei.

Știu că mexicanii sunt mariachi din tată-n fiu, dar nu mă așteptam să fie la ani lumină în materie de încurajări și galerie, față de concurenții de la Exatlon România. Ai noștri o ard cu „Hai, România!“ sau „Hai, cutăriță!“ și, cel mai enervant, acel „augh, augh, augh” cu care a venit Kiriță în concurs, direct din vestiarul lui Dinamo. Ori mexicanii cântă și se bucură c-o fac.

Bine, e drept că nu suntem aici la Vocea României sau ceva de genul, dar este char mișto să-i vezi pe unii cum compun un fel de imn al echipei, pe care nu-l cântă rău, și au un salut special pentru aproape fiecare competitor. Au acoperit și urletele unor concurenți români (din meciul România - Mexic) c-o încercare de „Despacito”.

Ăștia doi sunt un fel de Federer - Nadal ai Exatlonului din Mexic, dumnezeii acestui concurs, pe care toată lumea speră să-i vadă în finală. Nu cred că exagerez când spun că aproape jumătate din audiența concursului li se datorează.

Poate c-o să apară și în varianta românească o așa rivalitate, noi suntem încă la început, dar e clar că, la mexicani, fanii sunt împărțiți între Daniel, de la faimoși, și Ernesto, de la războinici. Și, deși îi despart 10 ani, oamenii ăștia sunt al naibii de buni și de asemănători. Rapizi, agili, supra oameni.

Ce-i și mai tare este că niciunul nu este dominant, câștigă când unul, când celălalt, iar finala este, așadar, deschisă. Ajută și că ambii băieți dau bine pe cameră și aduc mult public feminin, chestie care la noi se întâmplă cu Vladimir Drăghia și Ștefan Floroaica. Cu ăștia doi atât de dominanți, ceilalți patru, câți au mai rămas în concursul lor, sunt chiar degeaba.