M-am plimbat prin Casa Presei, ca să văd cum se făcea propagandă pe vremea lui Ceaușescu

FYI.

This story is over 5 years old.

Tânăr versus comunism

M-am plimbat prin Casa Presei, ca să văd cum se făcea propagandă pe vremea lui Ceaușescu

Casa Scînteii probabil era numită așa după budele atât de dubioase că par să iasă scântei din ele.

Ziarul Scînteia, cum s-ar zice legit, a fost principalul instrument de propagandă al perioadei comuniste din România. Redactorii erau siliți să scrie doar în interesul partidului, nimic de rău, întotdeauna de bine. La schimb, partidul le-a construit ditamai clădirea, au amplasat în față statuia lui Lenin și-au denumit-o simplu „Casa Scînteii”.

Odată cu revoluția, numele a fost schimbat în „Casa Presei Libere”. Iar, acum, imensa clădire e închiriată pentru sediile diferitor companii, instituții de stat sau publicații de presă.

Publicitate

Că tot vorbim de presă, aici au sediile publicații și televiziuni recunoscute ca România TV, DC News sau Agerpres. Cum sunt slabe șanse să intru vreodată acolo serios, m-am gândit să fac un tur să văd prin ce treceau gazetarii comuniști de altădată.

N-a fost deloc ușor de intrat în clădire, cel puțin la început, ceea ce nu-i rău deloc pentru ei. Pe de altă parte, n-ar strica un eventual ghid care să-ți arate locul sau o hartă d-aia cu „ești aici”.

Una dintre intrările principale ține doar de cei de la Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și siguranța alimentelor. Accesul se făcea pe bază de cartelă. Iar în cealaltă e Consiliul Concurenței.

Până la urmă, unul dintre paznici m-a îndrumat către o altă intrare mai laterală, prin care am putut să mă plimb lejer.

Primul gând atunci când am intrat a fost că asta este una dintre cele mai reprezentative clădiri pentru cum îmi imaginez o clădire comuniste. Efectiv, podeaua, ușile și geamurile par neschimbate de la construcția clădirii. Cel puțin partea A1, în care am intrat. Acolo, am dat și de sediul Humanitas. Holurile sunt imense și riști să te pierzi prin ele.

Trecea atât de rar câte-o persoană pe acolo, încât ai impresia că toate etajele alea sunt goale și ținute doar de decor. Doar mucurile de țigară stinse în pereți îți arată că sunt ocupate holurile clădirii.

În schimb, la etajul unu, în capătul holului, găseai grădina Ghetsimani. Un colț de rai dat de Casa Presei, unde-ți puteai aprinde o țigară și contempla asupra vieții. Oare așa făceau jurnaliștii după ce-i scriau elogii kilometrice lui Nicolae Ceaușescu?

Publicitate

Dacă ești atent, în partea din dreapta-jos se vede cum atârnă pânzele de păianjen. Ceea ce-i bine. Semn că la Casa Presei se pune accent pe diversitate, iar curățenie minuțioasă se face cam cât petrec eu zilnic în oglindă când îmi aranjezez freza, adică deloc. Ceea ce-i și mai extraordinar. Orice tip care petrece mai mult de un minut pe zi în oglindă, ar trebui să-și pună un semn de întrebare. Asta dacă nu ești Dorian Popa.

Că tot vorbeam de curățenie. Am făcut o greșeala de începător, dar pe care mi-o asum. Asta e, la toți ni se întâmplă.

Mai exact, în timp ce urcam scările am pus mâna pe balustradă ca un bătrânel care nu mai are suflu de la oboseală. După cum se vede, m-a acaparat praful. Să-mi fie învățătură de minte și data viitoare să fiu mai atent dacă pun sau nu mână pe-o balustradă într-o clădire publică. Vorba aia, în viață totul e despre alegerile pe care le faci.

Majoritatea ușilor de lemn erau închise, cum e și asta, de altfel. Important e că te avertizează înainte să intri încet.

Cum tot dădeam târcoale prin zonă, am observat că pe una dintre ușile cu gratii scria „PRM. Revista România Mare”. Asta mi-a adus aminte de Tribun, bineînțeles. Cum toată viața lui s-a zbătut să scoată România din ghereale mafioților, dar a fost mereu subjugat de niște gratii imaginare care i-au furat din fericire și l-au tras înapoi. Cel puțin asta zicea.

Nu știu exact cum, dar am ajuns într-un loc care părea un fel de mini-atelier combinat cu spații de depozitat bicicleta. Pe masa unde m-am întins să mă relaxez puțin, care era surprinzător de curată, se făceau operații pe geamuri. Tăieri, scurtări, ajustare și toate cele.

Publicitate

La un moment dat, aveam nevoie să merg la toaletă, ca tot omul. Doar că, atunci când am ajuns acolo, parcă am avut un moment de ezitare. Așa arată una dintre toaletele din Casa Presei. Din fericire, n-aveau și wc-uri tip turcești.

Per total, la ieșire nu m-am așteptat să găsesc o galerie de tablouri. Artă, menuț, artă. Am zis să intru, să vizitez, însă, surpriză, ușa era încuiată și nimeni prin preajmă. Deci, Casa Presei susține arta, dar de la distanță.

Toată experiența asta a fost post-ironică. Cert e c-am rămas cu ceva satisfăcător de pe urma ei. Un squatting slavs făcut adecvat. Mă bucur de lucrurile mici, așea sunt eu.

Urmărește-l pe Mădălin Istrate pe pagina lui de Facebook. Adică fix aici.