O scrisoare de dragoste pentru pauza de țigară

Fumătorii sunt ultimele exemplare dintr-o specie pe cale de dispariție. De ceva timp, nu mai avem voie să ne bucurăm de intimitatea unor adăposturi, ci suntem forțați să fumăm sub soare sau sub lumina felinarelor, ca toată lumea să ne vadă.

Asta clar că nu descurajează pe cât încurajează. De fapt, nu a făcut decât să accentueze unul dintre farmecele obiceiului de neînlocuit: Caracterul aparte. Chiar și-n cele mai aglomerate nopți, aproape fiecare bar are grupuri de oameni guralivi care stau umeri lângă umeri și emană atât de multă căldură încât aburesc geamurile de la intrare. Indiferent că ești extravertit sau genul singuratic, dacă vrei să „iei puțin aer curat”, vei fi privit cu suspiciune și mutre acre, d-aia puțini reușesc să obțină aprobarea grupului.

În sine, „pauza de țigară” a servit ca primă ruptură între cei care o iau și cei care nu, pentru că să fim serioși, nu e esențială. Faptul că o primesc doar cei care fumează face să apară ruptura asta dintre cei care nu o iau și cei care o fac, iar prin asta reiese și ce anume e unic în obiceiul ăsta: fiecare beneficiu cu care se alege fumătorul intensifică alienarea pe care o simte față de colegii săi. Exilul poate părea stresant la prima vedere, însă e încă o scuză să-ți scoți bricheta, dar cei care fumează constant știu prea bine că ostracizarea e parte din afacere, un detaliu care rănește la fel de mult pe cât vindecă.

Ăsta e paragraful în care spun că e CLAR că fumatul e extrem de periculos pentru tine și n-ar trebui să o faci, iar acum că mi-am dat osteneala, putem merge mai departe.

Relația mea cu fumatul a început pe un teritoriu specific majorității absolvenților - câțiva prieteni, similari în obiceiuri, au închiriat o casă în West Michigan pentru o seară în timpul ciclonului polar din SUA, ca să se joace NHL pe Playstation. La finalul fiecărui meci, ne strângeam într-un cerc în fața casei la sub zero grade ca să poștim un Camel și să vorbim despre regrete și oportunități ratate. Încă nu sunt sigur dacă m-a luat de cap nicotina, dar e clar că m-am prăjit în grup.

Imediat după, m-am mutat în Santa Monica ca să lucrez în marketing, unde o țigară mă ajuta să uit de orele pe care le pierdeam cu naveta în fiecare dimineață și seară. Că tot vorbeam de muncă, am început să fac pe dracu în patru pentru un post în echipa noastră editorială, făceam campanie la un Marlboro în parcarea companiei cu editorii care erau destul de drăguți cât să mă ia sub aripa lor. Am luat postul, așa că am păstrat obiceiul.

După care a venit Chicago, unde, ca să scap de noua realitate în care eram anxios și plin de îndoieli, intram în discuție cu străinii noaptea la o țigară în barurile din apropiere de unde stăteam. Dacă-i un lucru pe care l-am descoperit a fost că introvertiții tind să se atragă unii pe alții și au la ei și brichete, uneori mai mult din nevoie. Se pregătesc de ce-i mai bun însă se așteaptă la ce-i mai rău și admir chestia asta la ei.

În discuțiile astea, indiferent de oraș, erau două sau mai multe persoane (dar niciodată un grup), fiecare dintre noi venind cu un soi de amestec de tristețe, insecuritate și ore suplimentare de muncă. Fiecare dintre noi eram niște eroi și niște eșecuri în felul nostru, și totuși am găsit aceeași căldură de care dai doar la prietenii apropiați în fața casei iarna, când aerul era atât de rece încât, de la depărtare, nimeni nu-și putea da seama dacă ne îngheța respirația sau doar scoteam fumul de țigară.

Focul portocaliu ne-a dezgolit de secrete, însă nu ne-a păsat.